Borco Ilin e un personaj. Nu se poate spune asta despre oricine, ci doar despre acei oameni care, fie persoane reale, fie eroi de roman sau de film, întruchipează o personalitate distinctă, puternică, ușor de recunoscut, cu impact asupra cititorului, privitorului sau pasionatului de povești spuse la buza ceaunului.
Așadar, fie că este Borco Ilin, fie că e alter-ego-ul lui, în varianta autohtonă, Ilie Morcov, Borco a scris o carte în care s-a divizat în mai multe povești, ca să se recompună în întregul unei cărți, Jurnal de pustă (Editura Humanitas, 2021, colecția Humanitas 821.135.1 Scriitori Români Contemporani), foarte bine scrise, captivante și, nota bene, foarte gustoase. Și vă asigurăm că suntem stăpâni pe proprietatea termenilor atunci când afirmăm aceasta.
Sârb-român sau român-sârb, Borco Ilin/Ilie afirmă răspicat că „nu știu care mi-e limba”. Pentru el, sârba și româna sunt două graiuri complementare: „Mi-am găsit doar limba în care alerg, limba în care obosesc plăcut. Parcă aș mai avea resurse, dar pista se termină. Este româna. Iar limba în care, cum ar zice poeții, gândul mă vorbește și cuvântul devine tăcere, e sârba. Sârba e limba în care mănânc cireșe, limba în care îmi adun haita de lupi, limba pe care o tac de multă vreme deja.”
Nu știm în care limbă mănâncă zacuscă Borco Ilin. Poate în sârbă, poate în română, poate într-o combinație dintre cele două. Cert este că, fie că îi reușește, fie că nu, zacuștile lui Borco Ilin sunt delicioase. Citindu-i aventurile culinare, ai zice că din paginile alea se simte mirosul miraculoasei fierturi. Și, cu toate că Borco nu ne dă niciodată o rețetă concretă, în zonele din carte unde se simte miroznă de vinete coapte și iz de fum de la focul care încinge ceaunul indicatoarele sub presiune ale poftelor culinare tind să sară în aer.
Trecând prin aventurile de globetrotter ale lui Borco, în care, de pildă, prin Gara Centrală din Milano un trigon cu brânză de 3 euro e un obiectiv prea îndepărtat pentru cei 2,89 euro pe care îi mai are în buzunar; sau cum, peste drum de gară, la McDonald`s, „un hamburger mâncat până la jumătate, ceva resturi de cartofi prăjiți și un deget de cola rămas în pahar” reprezintă un prânz rezonabil când nu ai niciun ban în buzunar; ori mai târziu, în Piața Mehala din Timișoara, „mirosul de mici la grătar și mujdei” îi (ne) face o poftă teribilă; și, în sfârșit, ficățeii cu usturoi ai „prietenului meu Fulgu” ne fac să vizăm frumos; așadar, trecând prin toate aceste arome amețitoare, ne oprim în fine lângă ceaunul cu zacuscă.
Și iată ce ne spune Borco într-o primă fază sau într-un prim episod gastro-zacuscian: „Într-o zi am fiert ceva năut. Gabi a zis să iau ulei de susan, să-l pun în năut după ce-l fac pastă, că iese bun. Așa am făcut și a ieșit oribil. (…) Din năutul cu pricina am făcut zacuscă, l-am pus în loc de fasole, într-un borcan mare, de patru litri.” Este o experiență mai mult decât bubuitoare, fiindcă iată cum continuă: „Peste câteva zile m-a trezit din somn o bubuitură. Năutul fermentase și borcanul explodase în cămară, împroșcând pereții și tot ce era acolo”. Aviz amatorilor!
Mai departe, Borco gătește o zacuscă pentru perioada premergătoare unei mari sărbători: „M-am reapucat de ale mele, ca după un vis puternic. Am scos din congelator trei pungi de ardei copți și două pungi de vinete, să pun de o zacuscă. Se apropie postul Paștelui și o să-mi ceară prietenii. Alexa și Vasile mă ajută să despielițez ardeii”. Asta pentru ca, abia câteva pagini mai încolo, Borco să ne dezvăluie ceva mai mult despre rețetele lui de zacuscă și despre ingredientele pe care le folosește: „M-am apucat să fac niscai zacuscă, de plăcere. (…) În scara blocului, vecinul mă întreabă ce gătesc de miroase așa bine, sigur ceva cu ciuperci, își dăduse cu părerea. Hai să vezi (parcă e o invitație și pentru noi, bieții cititori jinduitori – n.r.), îl invit și îi arăt ardeii, vinetele, ceapa, morcovii, merele, gutuiul”. Iar concluzia este că zacusca nu e tocmai comună, deși Borco îi zice vecinului că e „din aia obișnuită, doar că-i mai pun oleacă de morcov, măr și gutui”.
Pe repede înainte, o zacuscă „at midnight”, asezonată cu o Grasă de Cotnari: „Pun rapid la decongelat vinetele și ardeii în cuptorul cu microunde și dau iama în ceapă. (…) Răzuiesc morcovi, îmi pregătesc boiaua și piperu` și ascult o piesă de Beyonce. (…) Amestec. Am scăpat un pic de scrum de țigară în oală, nu-i bai, e pe post de conservant. Învârt și amestec pe Ecstasy of Gold a lui Morricone, învârt de fac tendonită la cotul mâinii drepte. Grasa de Cotnari e de-a dreptul sclembără”. Adică un fel de muzică & faze cu zacuscă, excluzând partea cu scrumul, pe care vă sfătuim totuși să n-o încercați acasă.
Cireașa de pe tort o găsim spre final, când Borco devine ceva mai generos cu pașii care trebuie urmați pentru prepararea unei zacuști, cum altfel?, cu măr și gutuie, iată: „Mă duc să pregătesc tabla și crengile pentru foc, să coc ceva vinete și ardei, să tai ceapa și să rindeluiesc morcovi și măr pentru zacuscă. Aici nu-ncape remiză. Mă așteaptă borcanele, spălate ganț, ceaunul de cupru tace și cheamă, e flămând să fie încins și să primească ceapa la dinstuit. Gutuii-s numai buni acuma, o să rad vreo două-trei. Fac zacusca bună, nu iese așa grea, uleioasă. Până când ceapa scârțâie vesel în ceaun, despielițez vinetele și ardeii. (…) Mai gust din zacuscă, mai trag câte un gât din răchie, din damigeană. E super bună, moale și tare, are gust, e madăfacăriță. Mai adaug un pic de boia și de sare. (…) Acopăr ceaunul cu capacul de lemn de pe vremea lui deda-Șteva, care a murit pe frontul de la Solun”.
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
