Hai că am depășit cu bine și anul acesta perioadă de dinainte să se coacă cireșele la noi - adică acea perioadă când în piețe apar cireșele aduse de la mii de kilometri distanță și internetul se sufocă de glumele referitoare la prețul lor enorm. Păstrând proporțiile, nici cartofii noi, aduși mai ales din Egipt, nu-s chiar ieftini la început de sezon: 25 – 30 de lei kilogramul.
Majoritatea speciilor de cireșe (sălbatice) sunt originare din emisfera nordică, spațiu unde acum sunt cultivate pe scară largă. Aproximativ 10 până la 12 specii sunt recunoscute în America de Nord și un număr similar în Europa. Cu toate acestea, cea mai mare concentrație de specii pare să fie în Asia de Est. Se crede că habitatul nativ al speciilor din care provin cireșele cultivate este Asia de Vest și Europa de Est, de la Marea Caspică până la Balcani[1].
Din Caucaz cireșii au ajuns în imperiul Roman, în anul 74 î.e.n, conform lui Pliniu Cel Bătrân. A durat multe alte secole până când cireșii domestici să fie plantați în întreaga Europă, adică abia prin secolul al XV-lea, iar 200 de ani mai târziu deja deveniseră extrem de populare.
Cum cireșele chiar sunt niște fructe fabuloase, le prefer, personal, căpșunilor în orice condiții, azi am hotărât că nu are rost să scriu despre uzul lor în mâncare (sosul e fabulos lângă o carne roșie, rețete de tarte găsim peste tot ș.a.m.d.) ci de cealaltă pasiune a mea: distilatele de fructe.
Una dintre cele mai vechi mențiuni scrise datează din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza și apare în cartea lui Christ Iónnin - Bucătăria română, Carte coprinzătoare de mai multe rețete de bucate și bufet din 1865 (reeditată de editura GastroArt în 2018, într-o ediție îngrijită de Simona Lazăr):
Cireși[2] în rachiu.
Alege cireși culese după rouă[3] și mai nainte de a fi de tot coapte; tae-le cojile[4], pune-le într-un borcan de sticlă; ia 102 dramuri zahăr pentru 170 dramuri cireși; ferbe zahărul până se leagă; lasă-l să se răcească și când s-a răcit amestecă-l cu spirt de 22 grade pe care-l vei vărsa peste cireșe; astupă-l bine cu o pânză și zipă[5]; expune vasul la soare pe timp de o lună sau șase săptămâni. Se poate întrebuința scorțișoară și cuișoare; dar fiindcă aceste fac de se perde[6] gustul de cireși, este mai bine a nu se pune.
Cu toate că vișinata este mult mai populară, întâlnim pe la gospodari și diferite cireșate unele pure, altele în combinație cu alte fructe ceva mai neutre la gust.
Perla coroanei este însă Pălinca de cireșe amare sălbatice, care se face doar în unele sate din vestul Ardealului și care e unică în Europa. Există în acele zone câteva pădurici de astfel de arbori, iar localnicii profită din plin, chiar dacă prețul e destul de pipărat. Mai mult, una dintre cele mai renumite mărci de pălinci de la noi a pus în vânzare o ediție limitată din această licoare, maturată, ambalată elegant la prețuri cu adevărat regești. De fapt au listat sticlele la diferite licitații internaționale unde au fost vândute pe multe mii de euro
