Cu ajutorul unui nart (listă cu prețuri fixate ale anumitor articole de băcănie și produse alimentare începând din secolul al XVIII-lea) care datează din 1793 aflăm că la vremea respectivă în Tara Românească erau importate două tipuri de zahăr: zahărul de Veneția, al cărui preț era de 3 lei și 60 de bani/oca (unitate de măsură echivalentă cu un kilogram și un sfert), și zahărul de Țara turcească, ceva mai ieftin, fiindcă se vindea cu 2 lei și 90 de bani/oca. Ca să vă faceți o idee cam care era valoarea banilor din acea vreme, trebuie să știți, de exemplu, că ziua de lucru a unui zidar era plătită cu 60 de bani. Având aceste termen de comparație, putem lesne trage concluzia că în acele vremuri zahărul era un produs de lux, destul de greu accesibil celor mulți.
Sigur, există indicii numeroase cu privire la felul în care se făcea negoț cu coloniale, categorie de produse de import în care intra și zahărul. O să vă dăm doar unul, preluat dintr-o reclamă apărută în Vestitorul Românesc la 30 ianuarie 1857: „La Martinovici și Asan. La Crucea de aur în ulița Lipscanilor, în colțul Hanului Șerban Vodă, a sosit (sic!) acum de curând mai jos însemnatele articole, din cele mai bune cualități și cu prețuri moderate: ceai diferite calități, rom de Jamaica și englezesc, esență de ponciu, zahăr, cafea, cacao pisată fără zahăr…” (din Istoria Bucureștilor, de Constantin C. Giurescu, Editura Sport-Turism, 1979) Așadar, după mai bine de jumătate de secol, pe meleagurile noastre zahărul era un produs de import, socotit printre „însemnatele articole” ale unei băcănii.
Judecând după faptul că în Europa prima fabrică de zahăr care folosea ca materie primă sfecla de zahăr (și prima din lume care se baza pe rădăcina acestei plante) a fost construită în 1802 în Silezia (cf. articolului semnat de dr.ing. Ioan Gherman aici), nu numai în Țările Românești zahărul era considerat un lux. Interesant este faptul că producția pe bază de sfeclă de zahăr a apărut în Europa ca urmare a unei blocade comerciale, Napoleon fiind cel care interzisese importul de zahăr din trestie pe continent.
Dar până să vedem când au fost puse pe picioare, pe actualul teritoriu al României, capacități de producție autohtone, să ne întoarcem un pic în timp și să încercăm să aflăm când a apărut zahărul în viața oamenilor. Întâi de toate trebuie spus că, în lipsa zahărului, mierea era folosită ca îndulcitor nu doar la noi, ci în multe regiuni ale globului. De asemenea, oamenii mestecau trestia de zahăr pentru a extrage din ea gustul foarte dulce al zahărului brut. Ca un amănunt de interes, cuvântul zahăr vine din sanscrită (śarkarā) via termenul persan shakar. În secolul al XII-lea au apărut, de asemenea, termenul francez sucre și cel englez consacrat, sugar. Termenul portughez jágara a fost adoptat din cakkarā, care își are rădăcinile firești în sanscritul śarkarā, ținând cont că provine din Malayalam, limbaj Dravidian vorbit în India, în statul Kerala și în teritoriile unite Lakshadweep și Puducherry.
Nu întâmplător am insistat pe aceste etimologii, deoarece India este teritoriul unde s-a extras zahărul din trestie din antichitate până în zilele noastre. Plantațiile de trestie de zahăr se întindeau până la Trecătoarea Khyber (Khyber Pass) din provincia Khyber Pakhtunkhwa din Pakistan, la granița cu Afganistanul. Potrivit mărturiilor istorice, existau specii diferite de trestie de zahăr care creșteau pe teritoriul Indiei și în Noua Guinee. Una dintre cele mai vechi referințe la trestia de zahăr este într-un manuscris chinezesc care datează din secolul 8 î.e.n..
Un general al lui Alexandru Macedon, Nearchus, a aflat despre zahăr în timpul expediției în India în anul 325 î.e.n.. De asemenea, Pliniu cel Bătrân a lăsat o mărturie despre zahăr în Istoria Naturală, spunând că „este făcut și în Arabia, însă cel din India e mai bun. Este un fel de miere găsită în trestie”. Secole mai târziu, în timpul cruciadelor, cavalerii au întâlnit în drumurile lor spre sau dinspre Țara Sfântă caravane ale căror cămile transportau „sare dulce”.
Mai târziu, în secolul al XV-lea, portul din Veneția a devenit principala poartă de distribuție a zahărului spre Europa. După ce Cristofor Columb a descoperit America în 1492, a adus mostre de trestie de zahăr în Lumea Nouă. În 1501 a fost plantată trestia de zahăr în insula Hispaniola din Caraibe. Ulterior, în Cuba și în Jamaica au fost construite, pe la 1520, numeroase fabrici de zahăr. Navigatori vestiți, portughezii au dus trestia de zahăr în Brazilia. Până în 1540 existau deja 800 de mici fabrici de zahăr în Insula Santa Catarina din Brazilia, iar alte 2000 pe coasta de nord a aceluiași stat.
Până în secolul al XIX-lea zahărul nu a fost un produs de lux doar în Țările Românești, ci și cam în toată Europa. Această stare de lucruri s-a mai „îndulcit” atunci când, pe la începutul secolului al XIX-lea, în Prusia și mai târziu în Franța, s-au înmulțit culturile de sfeclă de zahăr. Metoda extragerii zahărului din sfecla de zahăr a fost inventată în Germania încă din 1747, de chimistul Andreas Sigismund Marggraf. De aici și până la industrializarea – îndeosebi în secolul al XIX-lea – care a făcut posibilă producerea zahărului în cantități apreciabile în Europa, nu a mai fost decât un pas - judecând, firește, lucrurile la scară istorică.
La noi, culturile de sfeclă de zahăr pe suprafețe mari au fost introduse în 1831 în Sălaj și în Cluj. În consecință, prima fabrică de zahăr (de capacitate mică) a fost construită pe actualul teritoriu al României în același an 1831, la Gîrbău, județul Sălaj. Patru ani mai târziu, culturile de sfeclă s-au extins în Țata Bârsei, iar o mică fabrică de zahăr a fost ridicată la Brașov. Abia în 1875 a fost construită, la Săcuieni, în județul Bacău, prima fabrică modernă de zahăr. Un an mai târziu, în 1876, era dată în producție fabrica de zahăr de la Chitila, iar în 1889 fabrica de la Bod.
Cea mai mare suprafață cultivată cu sfeclă de zahăr în România, 279.000 de hectare, a fost realizată în 1984. Ca să facem o comparație, în anul 2000 suprafața cultivată cu sfeclă de zahăr a scăzut la 48.400 de hectare, un minim istoric înregistrându-se în 2004, când au fost cultivate doar 13.000 de hectare.
Cosmin Dragomir
foto: pixabay
