În urmă cu destul de mulți ani, pe când abia începusem să mă apuc serios de istorie gastronomică am întâlnit, în cartea de bucate (traduse și adaptate) publicată la Iași în 1841 de Kogălniceanu și Negruzzi, terminologia: Pâne (pâine) de Spania. Cum încă eram un novice într-ale termenilor culinari, cred că mi-a trebuit vreun an și niște multe sute de alte cărți citite ca să „mă prind” că aluatul ăsta iberic de care se făcea vorbire e, de fapt, pandișpanul.
Povestea acestui celebru desert începe pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Pe atunci, genovezii erau unii dintre cei mai importanți comercianți maritimi, cu o flotă de invidiat. Inclusiv Țările Românea întrețineau relații comerciale cu Genova și multe nave ajungeau, pe Dunăre, în porturile noastre. Între 1747 și 1749, marchizul Domenico Pallavicini a fost numit de către regatul Genovez ambasador la Madrid. El s-a mutat cu întreaga suită în peninsula Iberică, iar printre cei care l-au însoțit în misiunea diplomatică s-a numărat și Giobatta Cabona un tânăr patiser originar din Liguria, o provincie genoveză.
Cu ocazia unei recepții date către ambasador, patiserului i s-a cerut un desert nou. Artizanul s-a jucat cu aluatul pentru biscuiții Savoy (pișcoturile de șampanie) și a creat un alt tip de aluat făcut la bain-marie care a „luat fața„ curții regale spaniole. În semn de respect - și pentru a marca așa cum se cuvine momentul - invenția a fost botezată Genoise.
Ulterior, simplificând procesul de producție, o variantă a acestui aluat a devenit ceea ce cunoaștem cu toții astăzi: pandișpanul, numit „Pâine de Spania” (din italienescul Pan di Spagna, ajuns la noi pe filieră greacă - pandespáni - sau turcă - pandespan), în semn de recunoștință pentru cei care au importat o rețetă, dar au știut să o modifice și să obțină un rezultat care face deliciul oricărui gurmand chiar și aproape trei secole mai târziu.
Cosmin Dragomir
foto: pixabay
