Andrei Pleșu este una dintre cele mai originale și dulce-amar hazoase voci ale publicisticii noastre postdecembriste. Umorul domniei sale, deși umbrit uneori de justificate încruntări cauzate de neajunsurile vremurilor pe care le trăim, are o paletă foarte generoasă de culori, de la roșul încins al criticii „amicale” la verdele liniștitor al paseismului gastronomic. Scrisul lui Andrei Pleșu este spumos ca o șampanie de calitate și are, de ce nu?, gustoase învolburări, delicios de tulburi ca… braga.
Înainte să vedem însă ce anume i-au stârnit nostalgiile după bragă, să investigăm amical la fel de spumoasa autoironie când vine vorba de regimul alimentar: „Cei care mă detestă nu ezită să-mi ia peste picior conturul, așa încât să rezulte că mă îndop zi și noapte, că fac orice pentru o sarma, că sunt urât, grețos, porc păros, înecat în valuri de grăsime etc. Fiecare, după anvergura urii și a imaginației proprii. Să ne înțelegem: nu sunt ușă de biserică. Sunt pofticios și, eventual, lacom. Nu reușesc să mă feresc, întotdeauna, de oarecari excese. Dar mă străduiesc”, mărturisește Andrei Pleșu în articolul „Stupori alimentare” (în volumul Despre frumusețea uitată a vieții, Ediția a II-a adăugită, Editura Humanitas, 2014).
Coborând ușurel pe panta timpului, regăsim un alt tip de confesiune, în care Andrei Pleșu face o generoasă pledoarie deprinderilor culinare balcanice, susținând, pe bună dreptate, că „frontierele alimentare au altă logică decât cele politice”. Iată și o succintă referire la așa-zisa marginalitate balcanică a desertului, acest desert specific care vine după o la fel de specifică îmbuibare cu „aperitive torențiale și feluri grele”: „Nu prea mai e loc pentru desfășurări ample. De aceea se cultivă fie dulcele moderat al aluaturilor spumoase (plăcinte cu brânzeturi ușoare, împletituri cu nuci și magiunuri), fie, dimpotrivă, dulcele intens, radical, concentrat, care, fără a ocupa mult spațiu, are efect prompt și – ca să spunem așa – fatal: cataif mustind de siropuri, baclava, halva, rahat”, spune Andrei Pleșu, amintind că, în comparație „cu cofetăria vieneză sau pariziană, cofetăria sud-estului european nu excelează prin diversitate” (în articolul „Dificultăți ale integrării culinare”, volumul Obscenitatea publică, Editura Humanitas, 2004).
Lăsând la o parte „graficul mesei occidentale”, despre care cunoscutul eseist afirmă că „se încheie artezian cu deserturi volubile, pestrițe, spectaculoase, stropite cu șampanii și vinuri dulci”, să vedem cu ce anume „stropește” dulciurile cetățeanul balcanic sau cel puțin cu ce o făcea cu ceva timp în urmă: „Una dintre bucuriile copilăriei mele era paharul cu bragă de patruzeci de bani. Când economiseam mai cu spor, puteam aspira la o Eugenie, care costa șaptezeci și cinci de bani. Dar și atunci mă întrebam dacă nu e preferabil să fac rost de încă cinci bani ca să-mi iau două pahare cu bragă. Aspectul oarecum suspect al băuturii mele preferate nu mă impresiona: percepeam, firește, culoarea și consistența ei vag noroioase, discreta ei mireasmă de borhot, urma prăfoasă care rămânea pe fundul paharului. Dar, dacă era suficient de rece și dacă fermentase îndeajuns ca să fie acidulată, braga mi se părea perfectă. De dragul conținutului, îi acceptam și înfățișarea, o savuram chiar, nu fără o mică perversitate anticipativă…”
Din nefericire, copilăria a trecut, vremurile s-au schimbat și băutura magică s-a evaporat, fiind înlocuită de popularele băuturi răcoritoare din vremurile de tristă amintire: „Încet-încet, braga a dispărut. A fost înlocuită de câteva lamentabile artefacte, de la tropicalul Cico la indescifrabilele Frucade, Rocola sau Quick. Cunoscătorii știau însă că mai există în țară două sau trei bragagerii, ultimele redute ale lejerului nostru Orient: una a mai funcționat un timp la Tulcea, alta în faimoasa simigerie din Piața Ovidiu de la Constanța și alta, cea mai eroică, supraviețuind miraculos, până prin 1990-1991, la Bușteni: bragageria doamnei Bairamovici (care vindea, de asemenea, alviță și înghețată la cornet).”
Nostalgia după această băutură, despre care mulți din generația „decrețeilor” au aflat doar din astfel de povești, trezește, vorba domnului Pleșu, și unele stupori balcanice: „După revoluție, am sperat ca braga să reapară. La urma urmei, ea valorifica o materie primă nepretențioasă și o «manoperă» simplisimă. În plus, era, ca să zicem așa, o băutură «tradițională». Ieftin și autohton! Ce poate fi mai rentabil? Ei bine, braga n-a reapărut. (…) Ceea ce se putea sub Dej și sub Ceaușescu nu se mai poate sub Iliescu. În România postrevoluționară a dispărut materia primă pentru bragă! E ca și cum am afla că nu mai există materie primă pentru borș. Că au dispărut zerul, oțetul și rachiul! Că nu mai avem ceapă!”, susținea Andrei Pleșu cândva, demult, în articolul „Tranziție și bragă” din volumul Chipuri și măști ale tranziției (Editura Humanitas, 1996), concluzionând amar: „Nu pricep cum pot exista indivizi care au nostalgia lui Ceaușescu și nu există nimeni care să aibă nostalgia bragageriilor”.
Bine că între timp lucrurile s-au mai schimbat!
Cosmin Dragomir
foto: shutterstock
