Piaţa Teatrului de pe timpuri ( astăzi locul din fața Hotelului Novotel) a fost, cândva, un adevărat centru al vechiului Bucureşti, loc preferat de întâlnire al protipendadei. Aici se află, de mai bine de un secol, Hotelul Continental, a cărui poveste are un prolog de care se leagă numele a două personalităţi ale Europei din acele vremuri. Există şi istorii mai puţin ştiute, cu bucătari faimoşi şi cu meniuri care au sedus papilele gustative ale multor generaţii de vânători ai deliciilor culinare.
Înainte de construirea hotelului Continental, aşa cum îl ştim astăzi, aici a existat o casă care a fost cumpărată pe la 1860 de un belgian pe nume Charles Brofft. Fiind un bun întreprinzător, acesta modifică semnificativ imobilul şi îl transformă într-un hotel de lux care se va numi Grand Hotel Brofft. Pesemne că specificul franţuzesc al bucătăriei l-a determinat pe Prinţul Napoleon, văr al lui Napoleon al III-lea, să tragă aici în timpul vizitei diplomatice pe care i-a făcut-o regelui Carol I. Interesant este că tot aici a fost ţinut ostatic comandantul armatei otomane, Osman Paşa, după ce a fost luat prizonier la Plevna, în 1877.
Nu se cunoaşte cu exactitate ce mâncăruri au servit cele două personalităţi la Grand Hotel Brofft. Trecând însă peste anul 1886, când a fost ridicată actuala clădire a hotelului Continental, şi peste încă o perioadă, până în interbelic, aflăm că în restaurantul stabilimentului a fost chef un mare bucătar, Andrei Cernea, care „găteşte cele mai bune mâncări româneşti din tot Bucureştiul”. Acesta avea „o dragoste pentru ţigănci tinere şi pentru musacale”. De aceea a devenit Continental locul unde se găteau cele mai bune musacale „de dovleci, de cartoafe, de castraveţi acri, de legume (morcov, fasole verde, mazăre, pătrunjel, păstârnac)”, deliciul culinar inspirându-l şi pe celebrul epigramist și fin gastronom Păstorel Teodoreanu:
„Originea mâncării nu o ştiu,
Dar s-a transmis – cum e din tată-n fiu –
Şi pare-se luată de la turci
Iar de-o mănânci în forma actuală,
Vezi, chiar cu gândul vremile de urci,
Că-i cât se poate de naţională.”
Nu se ştie, de asemenea, dacă marele conducător de oştiri Osman Paşa a mâncat musaca sau dacă pe vremea hotelului Brofft se servea acest fel de mâncare, însă probabil i-ar fi plăcut liderului otoman să deguste din această bunătate.
Iată și două reţete „bătrâneşti” de musaca.
„Se aleg trei, chiar patru conopide frumoase, grele, înflorite ca un zâmbet încet de femeie cu buze pline, şi se fierb în apă sărată, iar aşa fierte şi răcite se scurg de zeamă şi se trec printr-o sită rară; deosebit se taie în bucăţi ficatul de viţel, se opăreşte cu uncrop şi se toacă. Se prăjesc în unt împreună câteva cepe fragede, iar apoi se amestecă cu piper negru, cu sare şi cu ouă crude. Tot cu unt de unge o tavă lungă, se fulguieşte cu pesmet şi se aşază un rând de conopidă, unul de ficat, şi iarăşi până-i aproape plină. Coaptă la cuptor cu răbdare, curând este gata să se cunune cu-n vin alb şi înmiresmat de Cernăteşti.”
„Altă musaca întremătoare de ţelină: se prăjesc în unt feliile rotunde de ţelină, iar alături, în altă tigaie, carnea tocată de junincă, amestecată cu puţină pâine muiată cu lapte, se căleşte în ceapă prăjită atât cât să se albească. Apoi, încă o dată tocată, se frământă cu sare, cu bulion de roşii sau mai bine de ardei gras, puţin piper cenuşiu şi vin. Tocăturii acesteia mai înainte de a o aşterne la fiert gospodăresc, i se mai pun câteva ouă crude, după care se tolăneşte într-o cratiţă pregătită cu unt şi cu pesmet, acoperind-o cu ţelină rânduri, rânduri. Peste musaca se toarnă un sos de ceapă prăjită, făină, grăsime, zeamă de oase şi roşii terciuite şi se înfundă într-un cuptor potolit, iar ca să capete un obraz şofraniu, când mai are doar un sfert de ceas şi-i isprăvită minunea, i se drege o faţă din ouă bătute cu făină de grâu.”
Sursa: Album literar gastronomic al revistei Viaţa Românească, 1982
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
