Istoria furculiței începe cu strămoșul său primitiv – furcă/furcoi, de unde și etimologia –, un instrument asemănător, de dimensiuni considerabile, cu doi „dinți”, folosit pentru manipularea hălcilor de carne: dezosare și/sau feliere. Între aceasta – încă folosită cu același scop – și forma furculiței clasice nu au prea existat etape intermediare, oamenii folosind pentru hrană direct mâinile sau, în cazurile fericite, lingura.
Descoperirile arheologice arată că unele dintre cele mai vechi furculițe descoperite (și utilizate cu scopul ușurării procesului de hrănire) erau folosite în urmă cu 4000 de ani pe teritoriul Chinei și erau confecționate din lemn, oase ori diferite metale.
În ceea ce privește Europa, site-ul www.historia.ro[1] menționează: „Şi pe teritoriul european, şi anume în satul Cata-Hüyük, din Turcia, a fost descoperit un strămoş îndepărtat al furculiţei, folosit între mileniile VI-III î.Hr., dar printre unii istorici există reţineri că aceste mici furci, găsite aici, ar fi servit ca tacâmuri”.
Ceva mai aproape de noi, găsim furcoiul prin anii 900 î.H. în Grecia Antică, utilizat pentru manevrarea bucăților mari de carne. De acolo ajunge și în Imperiul Roman și ulterior în Orientul Mijlociu și Europa.
La noi…
„Curtea lui Șerban-Vodă Cantacuzino se ridică iarăși la strălucirea de mai înainte și, la sfârșitul secolului, între 1688 și 1714, Brâncoveanu desfășoară un lux, o bogăție și un fast de felul cărora nu mai văzuse niciodată Bucureștii. În foile de zestre ale fetelor lui, scrise de însăși mâna Brâncoveanului, te minunează mulțimea aurului, argintului, pietrelor prețioase, samururilor și tuturor blănurilor de Mosc și d-aiurea, pe care domnul le dă zestre. Furculițele de aur, furculițe cari se credea că nu le-am avut decât mult mai încoace, figurează în argintăria fetelor lui Brâncoveanu. E adevărat însă că cu furculițele nu se slujeau decât la zile mari, sau când aveau musafiri străini, altminteri mâncau cu degetele, spălându-se după fiecare mâncare în niște ligheane de argint, adevărate capdopere de ciselure a jour (…)
Lady Craven ne spune că la curtea lui Mavrogheni, în secolul XVIII, s-au scos, cu prilejul invitării ei la masă, furculițele din sipetul în care se păstrau: erau cu mânerele de aur presărat cu pietre scumpe, ca și sfeșnicele în cari ardeau lumânările de ceară parfumată (…)
La argintăria Mariei Cantacuzino se observă un lucru ciudat: sunt cuțite, sunt linguri cîte 12, două solnițe, tavă cu 12 zarfuri, străchioară de dulceață cu lingura ei, – dar nu-s furculițe.
Erau furculițele în zestrea Stanchii Brâncoveanu în 1692 și nu sunt în 1772 în zestrea Mariei Pârvu Cantacuzino. Lucrul se explică prin faptul următor: nu se mânca cu furculița la noi până în secolul nostru. Brâncoveanu le-a dat fie-sei, căci cumpărase, probabil, garnitura completă. Pârvu Cantacuzino, om mai practic, n-a cumpărat decât ceea ce trebuia: cuțite de tăiat și lingurile de sorbit ciorbă. Furculițele erau la domni și la boieri, dar nu le scoteau decât de ochii străinilor.”[2]
Istoricul Constanța Vintilă Ghițulescu vorbește despre Fiica marelui stolnic Pârvu Cantacuzino, care, la 25 ianuarie 1741, are în foaia de zestre „12 perechi de cuțite de argint cu lingurele lor” sublinind diferența față de sitagma brâncovenilor: „12 părechi de cuțite, cu furculițe și lingurile lor”. În ceea ce privește datarea corectă, menționăm că în tomul lui G.I Ionnescu Gion apar frecvent greșeli.
„Existența furculițelor plasează curtea lui Brâncoveanu pe un picior de superioritate față de contemporanul său, Ludovic al XIV-lea, care refuza să se servească de acest instrument și prefera degetele pentru tocănița de pasăre, în timp ce alții utilizau doar lingura și cuțitul”, scrie istoricul Matei Cazacu citându-l pe Fernand Braudel.[3]
Totuși, prima menționare a unei furculițe în Țara Românească și Moldova apare la Paul de Alep, în vizita de la curtea lui Vasile Lupu în Moldova (8 februarie, 1655 sau 1656) : „Când «așdji»-ul sau «megas kellarios», adică primul bucătar însoțit de ajutoarele sale, aduce un fel de bucate, îl înfățișa domnului și îl ucoarea capacul. Dacă felul plăcea domului, îl așeaza în fața lui în tăcere; apoi lua o furculiță și amesteca conținutul pe un taler, mânca din el”.[4]
Franz-Joseph Sulzer (1727-1791), om de încredere a lui Alexandru Ipsilanti – domn în Țara Românească: 15 septembrie 1774 – februarie 1782 și august 1796 – decembrie 1797 și în Moldova: decembrie 1786 – 19 aprilie 1788 – remarcă și el aceeași orânduială: în cazul oaspeților occidentali se foloseau furculițele, iar când invitații veneau de la Constantinopol „erau lăsați să mănânce cu degetele”.
În capitolul „Furculițe, furcuțe, furcoaie…” din volumul „Patimă și desfătare, despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750 – 1860”
[5], găsim alte indicații importante și interesante: Contemporanul lui Grigore Brâncoveanu, Iordache Golescu scrie în Povățuiri de bună-cuviință: „cu degetele să nu mănânci, nici vreodată să te lingi, că scârbă aduci la cel ce te vede”. Și continuă „În primul rând, observăm că în manualele de civilitate de la începutul sec al XIX-lea, furculița este pomenită o singură dată. Anton Pann (după Erasmus n.m.) recomandă: «Linguri, furcuțe, cuțite,/Ca să-ți fie în loc de dește/ S-apuci ori ce-ți trebuiește». (…)”. Urmează menționată lista de cumpărături a marelui boier Ienăchiță Văcărescu din 16 iulie 1773 ce conține furculițe care „să fie cu trei dinți, adică în forma celor de tip englezesc”.
Utilizarea lor cotidiană și vulgarizarea acestui obicei începe prin secolul XIX, odată cu finalul domniilor fanariote și ulterior cu pacea de la Adrianopole, când începem să ne debarasăm de obiceiurile orientale și să ne occidentalizăm moravurile. „Furculița proastă de os e înlocuită cu furcuța de carne, cum se întrebuința-n Ardeal la 1803.”
[6] Spre mijlocul secolului boierii renunță la caftan, femeile la șalvari și „nu mai mănâncă nimeni cu mâna, iar apa de trandafiri a dispărut după mese.”[7]
Există și cazuri când folosirea mâinilor este recomandată și face parte din bunele moravuri. Este și cazul aripioarelor și pulpelor de pui. Emanoil Hagi Moscu scrie despre Eliza Filipescu, fiica lui Gheorghe Vodă Bibescu (1825-1909): „Atât dânsa cât și femeia ei de încredere, Vasilichița, care lua masa cu noi mâncau puiul cu degetele, nesocotind furculița, dând prin aceasta dovadă de bun gust gastronomic și, în același timp de o mare dexteritate”.[8]
[1] https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/istoria-furculitei-folosita-in-china-de-milenii-in-europa-a-fost-interzisa-de-biserica
[2] Istoria Bucureștilor, G.I. Ionnescu Gion, 1899, citat din ediția 1998, Editura Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu
[3] Matei Cazacu, O lume într-o carte de bucate – manuscris din epoca brâncovenească, Editura Fundației Culturale Române, 1997, transcrierea textului, prefața și postfața de Ioana Constantinescu, cu un studiu introductiv de Matei Cazacu
[4] Călători străini prin țările române, vol. VI
[5] Constanța Vintilă-Ghițulescu, Patimă și desfătare, despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750 – 1860, Editura Humanitas, 2015
[6] Nicolae Iorga, Opere economice, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982, București
[7] Paul Morand, București, Editura Humanitas, 2015
[8] Emanoil Hagi Moscu, București. Amintirile unui oraș. Ziduri vechi. Ființe dispărute, Editura Fundației Culturale Române, 1995
foto: pixabay
