Povesteam cu alt prilej că pâinea nedospită și ierburile amare evocate de Biblie s-au transformat în pâine cu maia în alte culturi. Este vorba de a ușura munca propovăduitorilor creștinismului timpuriu, care nu aveau cum să convingă alte popoare fără a “le vorbi pe înțelesul lor” sau, în cazul de față, pe gustul lor. Există un Sfânt (n.n. Columbanus) care a „clonat” minunea înmulțirii vinului - dar cu bere - pentru a fi mai ușor de asimilat zonei nordice a Europei.
Așa s-a întâmplat și cum mâncarea ritualică de Paște în diferite culturi. Nici chiar faimosul tabloul al lui Leonardo Da Vinci nu corespunde mâncărurilor textuale din Biblie și trebuie să fim conștienți că pe timpuri nu se făcea nici cozonac și nici drobul nu avea, cel mai probabil, aceeași înfățișare.
Să revenim, însă, la oile noastre pascale sau la porcușorii de Guineea ai altora.
Există studii serioase despre ce s-a mâncat la Cina cea de Taină. Percepția generală spune că mielul ar fi fost în prim-plan, asta deoarece tindem confundăm Vinerea Mare cu toată perioada Sărbătorilor Pascale. Mielul, simbol al fugii din Egipt (dar și mâncare de sezon, primăvara), era sacrificat, în mod tradițional, de Paști. În 2007, Papa Benedict al XVI-lea a anunțat că nu ar fi fost servit miel la Cina cea de Taină. Papa de atunci a spus că Cina cea de Taină a avut loc înainte de sacrificiul ritual al mieilor, care era o tradiție obișnuită a Paștilor pe vremea lui Isus și, prin urmare, Iisus însuși a luat locul mieilor.
Cel mai probabil, masa a fost una conform normelor Seder (ritual festiv ebraic) cu pâine nedospită, ierburi amare și fistic, ulei de măsline, o tocană de fasole sau bob, miere, smochine, rodii, stafide, măsline cu isop (o plantă din familia mentei), Haroset (o pastă dulce, de culoare închisă, făcută din fructe și nuci) și vin nefermentat.
Ce se întâmplă, însă, cu preparatele originale, de pe masa de la Cina cea de Taină?
Acestea suferă modificări în mai toate reproducerile celei mai cunoscute mese din toate toate timpurile. Artiștii (la mii de kilometrii și sute de ani distanță) au adaptat masa la specificul local și chiar la moda culinară contemporană lor.
În cazul lui Leonardo da Vinci, Iisus și apostolii consumă anghilă și portocale, o combinație frecvent întâlnită în Italia renascentistă.
Matei Pleșu povestește în volumul „Amintiri din bucătăria lumii. Mică antologie de gusturi, stări și așteptări” (editura Humanitas 2012), un episod elocvent poveștii noastre: “În domul Sf. Bartolomeu din Frankfurt, în transeptul nordic, se găsește un basorelief din lemn pictat cu Cina cea de taină. Pe farfuria din mijlocul mesei se află nu pește, ci un cârnat. Poate chiar un sângerete, dacă ne luăm după culoare. O adaptare candidă și firească la bucătăria locului. Aș fi crezut că mi se năzare sau că am privirea păcătoasă, dacă n-aș fi știut de vitraliul din secolul al XVI-lea al Catedralei St. Maria zur Wiese din Soest, în care Isus și cei doisprezece apostoli se înfruptă cu jambon, pâine neagră, căpățână de porc, bere și șnaps. Precum țăranii din Westfalia”.
Exemplele pot continua, dar aș vrea să ne mai oprim doar la unul singur: pictura Cinei de taină, din Catedrala Basilica din Cuzco, Peru, pictată de Marcos Zapata în 1753. În mijlocul mesei tronează un porcușor de Guineea rumen și apetisant, element specific al unei mese peruane.
Mi-am adus imediat aminte de un episod din “No reservation”, celebrul program TV cu Antony Bourdain în care, poftit la masă, a trebuit să-și aleagă dintr-o cutie cu formă de sicriu, plină cu pufoșenii, viitoarea hrană. Cam cum alegem noi crapii vii din acvariul de la hypermarket. Sau mieii din staulul ciobanului. Chiar și atunci când nu suntem de față, cerințele noastre (18-25 kilograme în viu) sunt un indicator al animalului sacrificat. Bleah, nu? Așa ne gândim de aici de la noi, unde altele-s cutumele culinare, dar dacă analizăm la rece și șoriciul proaspăt pârlit și abia smuls de pe porcul sacrificat pare tot o barbarie.
Cosmin Dragomir
foto: Pixabay
