Matei Vișniec este unul dintre cei mai valoroși scriitori pe care îi avem în momentul de față. Este unul dintre fondatorii Cenaclului de Luni, care a fost condus de criticul Nicolae Manolescu, iar piesele sale de teatru sunt traduse și jucate în peste 30 de țări. Din 1987 trăiește în Franța, iar după revoluția din decembrie 1989 activitatea lui literară a oscilat între țara de adopție și țara sa natală, România.
În mod firesc, Matei Vișniec este influențat, în materie de gastronomie, de marea tradiție franceză. De altfel ne și spune, într-un articol din volumul Cronica realităților tulburătoare (Editura Polirom, 2019), că „în 2011, UNESCO a introdus în patrimoniul său imaterial tradiția gastronomică franceză, un motiv suplimentar deci pentru ca o țară ca Franța să-și cultive acest tezaur de rețete, gusturi și coduri comportamentale legate de servitul mesei”.
Mergând pe „filiera franceză” gastronomică și aprofundând ideea legată de acest „cod comportamental” tipic franțuzesc, Matei Vișniec povestește câteva lucruri despre obiceiurile cetățenilor din țara lui Voltaire atunci când vine vorba de servitul mesei: „Toată lumea știe că în Franța se mănâncă bine și că pentru francez momentul servirii mesei este sacru. Mai precis, masa de prânz și masa de seară sunt sacre. La micul dejun, francezul de rând se mulțumește numai cu o cafea și un croasant, deseori îngurgitate pe fugă, în picioare, la tejgheaua unui bistrou. Frugalitatea acestui mic dejun își spune însă cuvântul pe la ora 12, când francezului i se face o foame teribilă și când simte nevoia să mănânce liniștit, așezat la o masă, împreună cu prietenii sau cu colegii de muncă”.
Lucruri care nouă ni se par întru câtva ieșite din comun – cum ar fi consumul de alcool în timpul serviciului, fie și la masa de prânz – în Franța fac parte deja dintr-o paradigmă gastronomică. „Masa de prânz este în general «stropită» și cu puțin vin, iar după desert cafeaua încoronează cele 60 de minute sau chiar 70 sau 80 dedicate dejunului. Personal, când mi-am început noua existență în Franța, am rămas uluit să văd că între ora 12 și 12.30 restaurantele se umpleau brusc. Și tot atât de uluit am fost când am descoperit că, după ora 14, unele restaurante nici nu mai serveau masa, mai ales în orașele mici de provincie” spune cunoscutul scriitor.
Un aspect foarte interesant legat de bucătăria franceză este modul în care aceasta s-a adaptat odată cu apariția pe piață a unor ingrediente necunoscute până la un moment dat: „După descoperirea Americii, noi alimente sosite de peste ocean vor fi onorate cum se cuvine de francezi. Curcanul, care nu exista pe vechiul continent, este imediat adoptat, dar cartoful a trebuit să mai aștepte întrucât populația franceză prea era obișnuită cu pâinea. Până la urmă însă tot francezii au găsit cea mai bună rețetă de a prepara cartofii, prin prăjirea lor în ulei, de unde și expresia, în engleză, de french fries”, a adăugat Matei Vișniec.
Matei Vișniec ne arată, la final, și câteva aspecte legate de această versatilitate și putere de adaptare a gastronomiei franceze la realitățile prezentului: „Pasiunea francezilor pentru gastronomie este vizibilă și astăzi la Paris prin multitudinea de restaurante străine care reușesc să supraviețuiască. Cele grecești, cele italiene, cele marocane au în continuare mare căutare. Modele se schimbă însă, astăzi Parisul este invadat de restaurante asiatice și mai ales de restaurante japoneze ținute de chinezi. Francezii rămân extrem de curioși, sunt dispuși să încerce toate savorile și toate exotismele. Greu de găsit un alt popor care să dispună de un tezaur gastronomic național mai mare și care să fie în același timp mai deschis la gusturile venite din alte zone ale lumii”.
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
