„În lume nu-s mai multe Românii” este titlul uneia dintre cărțile lui Radu Paraschivescu, la care cunoscutul scriitor și publicist adaugă o paranteză caustică (planetei noastre asta i-ar lipsi). Desigur că acolo este vorba despre lucruri diferite față de cele pe care dorim să vi le înfățișăm în acest articol. Gândindu-ne la harta gastronomică a țării noastre, am putea afirma fără tăgadă că în România sunt mai multe Românii.
Și cum ar putea fi altfel, de vreme ce diversitatea culinară este una care te poate face să crezi, la un moment dat, nu doar că ai nimerit într-o altă cultură a cratiței sau ceaunului, ci chiar într-o altă lume, și asta la doar câteva sute de kilometri depărtare de „centru”. Așa stau lucrurile, bunăoară, dacă privim peste arcul Carpaților, către Nordul evocat atât de emoționant de Ioana Nicolaie în cea mai recentă carte a ei, „Miezul inimii” (Editura Humanitas, 2022).
Interesant este că relatările pe care le-am găsit acolo au o puternică legătură cu una dintre cele mai negre perioade din comunism: „Erau anii optzeci, când zahărul și uleiul se cumpărau pe cartelă, când aveai dreptul la o jumătate de franzelă de persoană, iar de la alimentară îți puteai cumpăra macaroane, conserve și gem. Cu toate astea, în micul meu orășel transilvan nu prea se suferea de foame”, povestește Ioana Nicolaie.
Iar din acest moment filmul se rupe, ca și cum toată butaforia acelor ani ar prinde viață dintr-o dată, iar alimentele și mâncărurile care puteau fi văzute doar, eventual, la televizor (exista și un pasaj foarte transparent într-o piesă a lui Alexandru Andrieș: „Astăzi iar, la telejurnal, am văzut cașcaval”), prindeau viață pe mesele tuturor: „Oamenii din memorie se așază acolo și prin ciudățeniile lor culinare. Tata se dădea în vânt după ciorba de salată, mama usca păstăi de fasole ca să aibă în iarnă… Astăzi mi-e dor de cartofi făcuți roate pe plită, de pături – o mâncare din mămăligă, jumări și straturi de caș –, de laște – un fel de aluat fiert cu brânză –, de bureții de pomi pe care-i culegeai doar în primele zile din mai, de compotul de cireșe amare. Bunica făcea sâlvăiță, toamna, într-o căldare, mama punea verze pentru iarnă, tata prepara caltaboși și cârnați, bunicul, fost bucătar pe front, amesteca într-un gulaș fabulos…”
Chiar dacă Ioana Nicolaie ne mărturisește că „nu mai gătesc aproape nimic din cele învățate acasă”, amintirile legate de Nordul copilăriei au rămas foarte puternic întipărite în memoria olfactivă, gustativă și vizuală: „Dar toate acesta sunt din viața mea ruptă, cea de dinainte, rămasă parcă în vis. În ea, la unsprezece ani, m-a învățat tata să gătesc: ciulamale, ciorbe, tocănițe etc. (…) Așa am deprins ce este hrana și, mai ales, ce este sarea (în bucate…, pe rană…). Mărunțisem cimbrul sălbatic pntru cartofi, strânsesem chimion și mentă.”
Și, pentru că „madlena lui Proust” a existat cu mult înainte de nașterea marelui scriitor francez (am zice, fără să greșim, că a existat dintotdeauna și că avea nevoie doar de o denumire prinsă într-o sintagmă), Ioana Nicolaie scrie: „Cum aș putea să nu-mi amintesc mierea pe care mi-au adus-o ai mei în spital când, la cinci ani, eram bolnavă de hepatită? (au agățat-o de o frânghie pe care asistenta a tras-o sus, până la etajul unde mă aflam). Cum să uit prima mâncare, o mâncare de cartofi, pe care, întorcându-mă de la școală și găsind casa pustie, mi-am pregătit-o singură?” se întreabă retoric cunoscuta scriitoare.
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
