Perioada interbelică – evocată copios de scriitoarea Gabriela Adameșteanu în romanul Dimineață pierdută, apărut în 1984 la Editura Cartea Românească și reeditat în 2019 la Editura Polirom – încă fascinează prin bogăția detaliilor unei vieți care, deși nu lipsită de greutăți uneori insurmontabile, încă este pomenită de mulți cu nuanțe nostalgice și cu așa-zise aduceri aminte pline de jind melancolic.
Sigur că, așa cum se întâmplă în toate perioadele istorice, fie că vorbim de comunism sau democrație sub toate formele ei, au existat întotdeauna elite (fie că le spunem aristocrați, boieri, nomenclaturiști sau, bunăoară, elemente ale protipendadei), componenți ai „păturii de mijloc” sau, din nefericire, oameni nevoiași. După război, când noua orînduire comunistă a uniformizat brutal aceste clase, constatăm cu oarecare surprindere că oamenii, indiferent de categoria socială, au suspinat după „vremurile bune” trăite cândva. Nu mai spunem că și în ziua de azi sunt încă mulți care lăcrimează după perioada comunistă, însă asta este altă discuție.
Acum avem un personaj – o femeie simplă, care înainte de război a ținut, cu sacrificii, împreună cu soțul ei, o prăvălie – care suspină după perioada când era „patroană”, însă trebuie să facă față provocărilor vremurilor aspre din perioada de mijloc a comunismului din România. Vica Delcă, ajunsă la bătrânețe, caută să se descurce cumva, să-și rotunjească veniturile, frecventând-o pe doamna Ivona, o aristocrată scăpătată care mai păstrează ceva din autoritatea statutului social deținut în trecut și confiscat brutal, așa cum ziceam, de regimul comunist.
Madam Delcă, provocată cumva de doamna Ivona, își amintește, cu delicioase detalii gastronomice rostite într-un limbaj neaoș, aproape argotic, de vremurile fericite când era tânără și mergea cu soțul ei la cârciumă, unde „servea” feluri de mâncare apetisante, de negăsit în prezentul comunist, iată:
„– Noi doi, madam Delcă, n-avem nevoie de multă mâncare… face Ivona. La vârsta noastră, mâncarea, dulciurile, mai ales, și carnea sunt adevărată otravă…
– Așa o fi, răspunde ea în doi peri. Așa o fi cum spuneți…”
Apoi, raționamentul Vicăi Delcă alunecă proustian spre o altă realitate: „Da-n gându ei: dă-mi mie carne în fiecare zi, dă-mi și dulciuri, că nu-mi mai trebe nimic. Ei așa e, și ea, și omu ei, lor le-a plăcut în viață să mănânce și să trăiască bine. Ce-o mai ducea omu ei la-nceput, când se luase și era tineri însurăței, ce-o mai ducea unde auzea că-i un birt mai bun: ce potroace, ce tuslamale, ce ciulamale de ciuperci, toate alea le încerca. Era și el curios, venit de copil de la țară. Ei îi plăcea mai ales în octombrie, la Sfântu Dumitru, să stea sub umbrar, și cu o ulcică, două de turburel, și mititei, și fudulii de berbec, și-un pic de ghiudem, și pastramă de capră, momițe, numai ei doi, la o masă, printre răzoarele viei…”
Festivalul culinar interbelic continuă pe aceeași notă nostalgic-gastronomică plină de apetisante detalii: „La urmă, se-aprindea felinarele cu gaz și-ncepea lăutarii, și omu ei se fudulea să vie să-i cânte și lui la ureche. La urmă, se dregea c-o ciorbă de burtă, era cu chef și pleca acasă cu birjă; de câteva ori, a fost așa, la cules de vii, da ține minte și-acu, parc-a fost ieri…”
Revenirea la prezent, adică la realitatea nu la fel de opulentă gastronomic, deși îndestulată în felul ei, ne arată că și în comunism, dacă știai să te învârtești, puteai să trăiești relativ bine: „A mai îmbătrânit ei acu, da tot așa le place: să prăjească o tigaie de carne și de cârnați și să-ntingă cu pâinea-n sos… Și cu-n castron mare de murături, și cu-o țuică… Omul care nu mănâncă e lingav și nervos, de el se lipește bolile și toate relele pământului… Și ce zice Ivona, astea e numai vorbe… Vorbe de femeie care nu-i place gospodăria, o ține-ntruna cu fructele și cu regimu, da cine poate să trăiască din așa ceva?” se întreabă retoric madam Delcă la finalul cugetărilor ei culinar-existențiale.
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
