Dragul meu jurnal,
Stăteam deunăzi pe o terasă, ca un oțet și-un sos cu amica mea Lollo Rosso – o știi, roșcata aia crocantă după care se întorc toate privirile.
Pălăvrăgeam calm despre vreme, morcovi, dovlecei și alte lucruri dragi nouă, când Lolita mea mă întreabă din senin „auzi tu, madam, da’ noi dacă suntem salate și intrăm în salată, care nu-i același lucru, cine e mai adevărată salată?”
Răspunsul meu scurt a fost „păi tu, dragă, nu e nimeni mai salată ca tine” – i-am zis așa, ca să-i mângâi orgoliul de italiancă focoasă.
Dar ție, dragul meu jurnal, trebuie să-ți spun adevărul.
Iar adevărul e că da, e posibil să fii o salată într-o altă salată cu o altă salată. De ce? Păi pentru că polisemie și pentru că sinecdocă și, mai ales, pentru etimologie. Sau, mai simplu spus:
1.”Salată” este un cuvînt polisemantic, adică are și poate fi folosit în mai multe sensuri. Salată înseamnă și ruda mea lăptuca, și prietena mea Eisberg, și nebuna mea dragă de Rucola, și spanacul, și Valeriana cea serenă – și cam toate frunzele care se folosesc proaspete într-o mîncare, care mîncare se numește tot salată. Polisemia, așadar, ne lămurește că este corect să numești salată și-o frunză ca mine, și-o păpică bună și sănătoasă, din care eu sunt doar o parte!
2.Totuși, care-a fost mai întâi salată? Aicea trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului (hm!) și să recunoaștem că noi, frunzele proaspete, ne numim „salate” tocmai pentru că suntem ingrediente de bază în mâncărurile compuse numite ”salate”! Altfel spus, noi am fost botezate prin sinecdocă, adică prin restrângerea unui sens general (salată – mâncare cu verdețuri crude) la noi, frunzele. Numai să nu-i spuneți Lollei Roso, că se supără pe mine!
3.Ei bine, istoria ne răzbună oarecum, pentru că nici salata-mâncare, chiar dacă a fost botezată înaintea noastră, nu e prima salată! Nici n-o să crezi cum, sau mai precis, de unde s-a născut salata! Dar ca să aflăm, trebuie să ne întoarcem la etimologie – din care aflăm că salata vine, pe filieră franceză, din latinescul „salata”, care însemna ”sărată” și care, la rândul său, are ca rădăcină tot latinescul „sal” – sare. Asta pentru că – și aici e marele șpil – „salata” la romani desemna… strămoșul dressingului, adică amestecul, foarte sărat, de ulei de măsline și oțet din vin care se punea peste mâncăruri. Putem deci spune că înaintea salatelor a fost dressingul, iar înaintea lui, sarea!
Acuma nu poți să nu te întrebi care a fost primul dressing – uleiul sau oțetul? Dar asta, dragul meu jurnal, e o altă poveste, pe care ți-o voi povesti altădată.
