Dragul meu jurnal,
Acum, că a venit primăvara și reînverzesc toate, încep să ies și eu, ușurel, din seră și să-mi fac fotosinteza „naturel”, cu amicul Soare, nu în seră.
Mai deunăzi, în timp ce-mi etalam voioasă cloroplastele-n lumina de martie, m-a străbătut un gînd teribil. Mi-e teamă că mă așteaptă o primăvară confuză – confuză de nume.
O știi bine pe prietena mea, Dona Radicchio, italiancă roșcată și bățoasă, cu un discurs astringent care te provoacă să dai ce e mai dulce din tine ca să-i dovedești amărăciunile. Ne vedem des, prin boluri care mai de care mai, cum să-ți zic, de nasul nostru. Ce să vezi, de când a venit primăvara m-am trezit din pungă direct într-o farfurie cu o roșcovană durdulie cu dinți lăptoși, dar teribili de înțepători, care s-a prezentat a ceva ce suna ca Radicchio. Am crezut că nu-mi aud clorofilele bine, am întrebat din nou cu cine am onoarea și, într-adevăr, era o … ridiche.
Eram amîndouă acolo, madam Ridiche și prietena mea inconfundabilă, Dona Radicchio. Am întrebat-o pe Ridiche dacă e cu accent și mi-a zis că nu, că cu astringent. Am fost și mai confuză. Are prietena mea o soră durdulie și eu nu știam? Poate prietena mea nu e ce pare-a fi?
Ufff. Până la urmă am stat toate trei în bol la un ulei de rapiță mic și trei palavre și ne-am lămurit. Nu erau rude, prietena mea rămâne frunză iar tanti cea nouă și primăvăratică e rădăcină, dar niciuna n-a știut să-mi spună de ce le seamănă numele atât de mult.
