Cinefilii își amintesc, probabil, scena din Cinderella Man când personajul interpretat de Russell Crowe, un boxer celebru, îi explică fiului său (era perioada marii crize economice din America) că toată noaptea a visat că a mâncat friptură, așa că e sătul și poate să-i cedeze copilului înfometat micul dejun (o felie prăjită de salam). În cazul acesta avem de-a face cu un fel de butaforie sacrificială gastronomic-onirică, lucru de înțeles în perioade dificile cum sunt războaiele sau gravele recesiuni economice.
Sigur că ar reieși de aici – în mod greșit, evident – că de înțeles ar putea fi și criza alimentară din România anilor `80, generată în fapt nu de o criză economică, ci de încăpățânarea unui om de a lichida toate datoriile externe cu prețul înfometării populației. Acest fapt a căpătat în acea perioadă proporții absurde, și tot absurdul a făcut să apară situații neobișnuite, cum ar fi discuțiile despre rețete în lipsa ingredientelor. E binecunoscut faptul că pe vremea aceea era aproape imposibil să respecți o rețetă (de aceea au și apărut celebrii înlocuitori) de vreme ce nu puteai găsi nicăieri alimentele trebuincioase. Ca în vreme de război, cum s-ar spune.
Cum spuneam, această stare de fapt a generat situații absurde, așa cum ne arată spre exemplu Ana Blandiana în volumul Fals tratat de manipulare (Editura Humanitas, 2013): „Odată cu dispariția alimentelor din magazine și apariția interminabilelor cozi (…) intelectualii au fost cuprinși de pasiunea cărților de bucate, care se citeau pur și simplu ca niște cărți de ficțiune. Au fost editate rețetele lui Mihail Kogălniceanu și cele, incredibil de sofisticate și savante, ale lui Păstrorel Teodoreanu (îmi amintesc o rețetă de cozonac în care la un kilogram de făină intrau 100 de gălbenușuri), rețete care erau discutate, când ne întâlneam între prieteni, cum ar fi fost discutate expozițiile, spectacolele de teatru, cărțile”, povestește cunoscuta scriitoare.
De aici până la un spectacol butaforic nu a mai fost decât un pas: „Se făceau calcule și se făcea haz de câte ore ar fi trebuit stat la coadă și cât noroc ar fi trebuit să ai ca să procuri toate ingredientele necesare unei simple rețete tradiționale de friptură pe care strămoșii noștri o mâncau în urmă cu mai bine de un secol sau în urmă numai cu cincizeci de ani. Era pentru prima oară când mă gândeam la înaintași ca la niște consumatori și, încă, unii dintr-o altă specie decât noi. De altel, toți acești literați, și muzicieni, și profesori, și plasticieni, care discutau acum ore întregi despre felul în care reușiseră să procure o bucată de caș sau un kilogram de carne, ar fi fost, în condiții normale, absolut indiferenți la ceea ce li s-ar fi părut niște fleacuri fără importanță și poate că și-ar fi terminat prânzul fără măcar să remarce ce au mâncat, cu gândul la ceea ce scriseseră sau urmau să scrie”, mărturisește Ana Blandiana.
„În cadrul vieții cu înlocuitori pe care am dus-o ani de zile, rețetele de mâncare în locul mâncării reprezentau o plăcere cu înlocuitori împinsă la ultimele consecințe ale subtilității și ale absurdului” – Ana Blandiana
Reducând toată această împrejurare plină de un tragism absurd la universul subiectiv al autoarei, Ana Blandiana spune în continuare cum a făcut față acelor provocări: „În ceea ce mă privește, reușisem să mă apăr de frustrări (sau să le adâncesc până într-un punct unde căpătau valențe estetice) printr-un paseism în care intram ca într-o apă fierbinte care mă vindeca de frigul și oboseala zilei prezente. Citeam Almanahul Lafayette 1928 cu plăcerea cu care am citit toată viața basme, lăsându-mă cuprinsă de aura lor, nefăcând niciodată prostia de a le pune la îndoială, de a încerca să le demitizez, ci, dimpotrivă, încercând să le mut minunile în realitatea amorfă din care mă salvam astfel. Mă sustrăgeam manipulării manipulând eu însumi realitatea și adormeam gândindu-mă că, la urma urmei, a citi despre bucate și băuturi savante ca să contracarezi cina săracă reprezintă un efort de abstractizare mai susținut decât a plăti mirosul fripturii cu clinchetul monedelor și că, deci, de la Nastratin Hogea până la mine distanța dintre materie și spirit a mai câștigat câțiva milimetri.”
Cosmin Dragomir
foto: Cosmin Dragomir
