Șampania este portdrapelul băuturilor festive și nu ar trebui să lipsească de la nicio masă de sărbătoare. Dopul care pocnește, stiva de pahare înalte, subțiri, cu picior marchiză, spuma care dispare suav și miile de bule ce bolborosesc în pahar sunt prin ele însele simboluri ale trecerii în noul an, ori a sărbătorii unui alt an din viața fiecăruia, a unei reușite, și, de ce nu, a unui moment frumos. Iar asta pe întreg mapamondul, nu doar la noi.
Despre diferențele dintre vinurile spumante am mai scris în această rubrică, așa că nu reiau – puteți citi aici.
De data aceasta o să vorbim despre istoria acestei băuturi la noi în țară. Prima șampanie românească – pe atunci putea fi numită astfel, (în prezent șampanii sunt doar vinurile spumante obținute în regiunea franceză Champagne-Ardennes) este făcută în Moldova, în 1841, de către agronomul și economistul Ion Ionescu de la Brad (ulterior și revoluționar pașoptist). Acesta studiase agronomia în Franța și, la ordinul domnitorului Mihail Strurdza, face prima șampanie românească din struguri locali. Moldova devenea astfel a patra țară, după Franța (1700), Germania (1826) și Rusia (1840) în care s-a produs șampanie prin fermentare naturală în sticlă. În Italia aceasta a fost produsă pentru prima dată în 1842, iar în Spania abia în 1872”[1]
Spre finalul secolului al XIX-lea, dar mai ales în prima parte a secolului trecut, moda șampaniei a cucerit papilele orășenilor, iar restaurantele cu ștaif afișau cu mândrie colecția de etichete, mai ales de import.
În 1892, la Azuga, sunt inaugurate, pe un teren din moșia Regelui Carol, pivnițele Rhein, investiție a unui german (Wilhelm Rhein) a cărui familie era stabilită de sute de ani la Brașov. Pivnițele construite la suprafață, cu pereți groși de 1,20m sunt practibile și astăzi, când grupul Alexandrion continuă producerea spumantului Rhein. Strugurii folosiți provin din regiunea viticolă Dealu Mare.
În 1912, Wilhelm Mott a înființat o mica fabrică de vinuri spumante, în București. Neamțul, provenit dintr-o familie de vinificatori, vine să lucreze în România pe la 1900 și, 12 ani mai târziu, deschide stabilimentul în Calea Griviței. De aici se mută în str. Luigi Cazzavillan, unde funcționează până la cumpărarea pivnițelor din Dealul Spirii, pe str. Puțul cu Apă Rece, în 1922. În câțiva ani Mott își dezvoltă capacitatea de producție și începe să exporte masiv vinurile spumante. În perioada interbelică presa era plină cu reclame la Șampania Mott – devenită brand european, iar în prezent colecționarii plătesc sume uneori exorbintante pentru antichitățile ce poartă sigla băuturii.
“În 1934 Odată cu ridicarea sistemului de prohibiție din Statele Unite ale Americii, Mott&Fils își deschide propria sucursală la New York, exportând cantități uriașe pentru acea vreme de vin și vin spumant, rivalizând cu marile case franceze. În aceeași perioadă, MOTT devine furnizorul vapoarelor de călători ale Societății Navale Române, produsele MOTT regăsindu-se în meniul vapoarelor transatlantice.
În 1948 capacitățile de producție Mott & Fills sunt naționalizate împreună cu cele ale caselor de spumant Doctor Bazilescu și Rhein, căpătând numele de ZAREA, [2]” – unul dintre cele mai longevive branduri românești, alături de mai bătrânul Rhein, încă în funcțiune.
În 1969, celebrul oenolog Dr. Ing. Ion Pușcă creează, în Vrancea, celebrul spumant clasic “de Panciu”, iar în 1974 se lansează, în Ardeal, gama Spumant Jidvei.
În prezent, atât numărul de etichete de spumante făcute la noi, cât și consumul acestora au crescut. Este de apreciat și faptul că media vârstei celor care îl comandă (și ne referim strict la cei de peste 18 ani) a scăzut – atât în cazul spumantelor cât și a vinurilor în general – în detrimentul berii sau a distilatelor. Un semn, poate, că cea mai festivă băutură a erei noastre este și va fi mereu tânără...
Iar la final de articol, dar și de an calendaristic, închin cu toți un pahar cu spumant românesc pentru un 2021 mai bun și mai gustos!
[1] https://viabucuresti.ro/sampania/
[2] https://zarea.ro/cine-suntem/istoria-noastra/
foto: pixabay
