Data de 10 mai 1866 a rămas în istoria României ca fiind ziua intrării lui Carol I în Bucureşti. Proclamarea ca domnitor, în aceeaşi zi, - şi ca Rege al României, pe 26 martie 1881 - a însemnat pentru ţara noastră intrarea în modernitate. Bucureştii au trăit, ulterior, o dezvoltare fără precedent, apariţia hotelurilor de lux fiind o consecinţă firească a ridicării constante a nivelului de trai.
„Bucureştii sunt un oraş semioriental şi semioccidental, pe care românii se complac în a-l numi «Micul Paris». Despre cuvântul «mic», el se potriveşte, dar cât despre «Paris», asta e altceva […].” (Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Ed Humanitas 2005) Acestea sunt consideraţiile unui ofiţer de artilerie suedez, Roos, din 1885. Totuşi, ceea ce trece cu vederea „tunarul suedez” este dezvoltarea constantă a Bucureştilor, de la apariţia pavajului de granit până la cea a clădirilor care îi vor da farmecul inconfundabil. Oraş „mic”, fireşte, dar ambiţios şi cu perspective mari la acea vreme, dat fiind faptul că, printre altele, apar, în sfârşit, hotelurile de primă mână care vor găzdui, de-a lungul timpului, nenumărate personalităţi politice sau culturale.
Terenul pe care va fi ridicat hotelul, aflat în apropiere de Biserica Sărindar, pe locul căreia va fi construit Cercul Militar Naţional, aparţinuse pe vremuri marelui postelnic Constantin Cantacuzino. Prin căsătoria fiicei sale trece în proprietatea banului Vintilă Corbeanu, apoi a vel vornicului Grigore Băleanu, care îl vinde, în sfârşit, giuvaergiului Jacques Herdan. Omul de afaceri a început, în 1867, construirea unui hotel după proiectul primului arhitect român, Alexandru Orăscu. Lucrările la Hotelul Herdan se vor încheia în 1871, stabilimentul devenind atât cel mai modern din Bucureşti, cât şi posesorul celui mai mare spaţiu de cazare (82 de camere şi 11 apartamente).
În 1873, odată cu trecerea hotelului în proprietatea domnei Pohr, acestuia i se schimbă numele în „Grand Hotel du Boulevard”. De altfel, după unele surse, stabilimentul ar fi început să funcţioneze cu adevărat din acel an. 1873 este şi anul în care se organizează primul eveniment marcant din viaţa hotelului, o expoziţie de pictură cu tablouri de Tizian, Cranach, Watteau sau Fragonard. Mai târziu, în 1877, se realizează o facilitate rară în acele vremuri, apă curentă în fiecare cameră. „Almanach du High Life” scria, în acelaşi an: „Le Grand Hotel du Boulevard nu are a invidia hotelurile de prima mână din marile capitale. Luxul interior este corespunzător majestuoasei faţade ce se admiră pe Bulevardul Elisabeta. Le Grand Hotel du Boulevard face onoare Bucureştilor.”
Printre îmbunătăţirile aduse hotelului, pe lângă apa curentă, se adaugă iluminatul electric, ascensorul, salonul de lectură, postul telefonic şi adresa telefonică specială, dar şi omnibusul pus la dispoziţie de la gară. Avea unul dintre cele mai luxoase restaurante ale Bucureştilor, care oferea clienţilor bucătărie franţuzească şi românească, cu trufandale în orice sezon, şi vinuri româneşti, franţuzeşti şi italiene. Aici au locuit personalităţi precum Constantin Brâncuşi, întors din Franţa în 1924, sau Al. Kiriţescu, în vremea când lucra la piesa „Gaiţele”. De asemenea, în cafeneaua hotelului se întâlneau frecvent Octavian Goga, Onisifor Ghibu şi Ilarie Chendi, precum şi Mihail Sadoveanu cu St. O. Iosif.
Una dintre întâmplările cele mai dramatice petrecute în incinta hotelului este atentatul pus la cale, în 1934, de patru ofiţeri ai armatei române, împotriva regelui Carol al II-lea. Aceştia se cazaseră la etajul doi, în camera 44, şi au plănuit uciderea regelui în noaptea de înviere, în momentul în care alaiul regal trecea pe sub balcoanele hotelului înspre Dealul Mitropoliei. Atentatul s-a soldat cu un eşec, ofiţerii fiind arestaţi. Mai târziu, regimul de după război a naţionalizat hotelul, la parterul acestuia deschizându-se Librăria Academiei, acolo unde fusese celebra Librărie Alcalay, înfiinţată de Leon Alcalay în 1883.
Între timp, celebrul Hotel a fost renovat și arată foarte bine. Așteptăm inaugurarea.
Surse: „Podul Mogoșoaiei – Povestea unei străzi”, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2011.
Cosmin Dragomir
foto: wikimedia commons
