„Vagabondul este omul civilizat al existenței absolute” afirmă Panait Istrati în volumul Cum am devenit scriitor (Editura Minerva, 1985, traducere de Alexandru Talex), întărând parcă ideea că literatura pe care a scris-o nu putea fi decât oglindirea unei vieți trecute prin cele mai bizare situații, nu de puține ori la limita suportabilului. Marele prieten al lui Kazantzakis și Romain Rolland, prizonier al dorinței de a cunoaște lumea în felul său, a suferit (inclusiv de foame) inimaginabil de mult pentru a-și potoli acest tip de sete a cunoașterii.
Ca să se înțeleagă bine mesajul în același timp sinucigaș și plin de speranță pe care Panait Istrati l-a lăsat în opera lui, e suficient să vă relatăm un episod de pe la sfâșitul primului deceniu al secolului XX, când încă se mai putea trăi ca un vagabond existențial și visa în termeni romantici. „Cu Musa am trăit în Liban o viață cu adevărat eroică, dacă prin eroism voim să înțelegem bravarea tuturor relelor de care existența omului e împestrițată. Petrecem o iarnă la Set Amra, unde crăpăm de foame, fumăm narghilele și ne hrănim cu speranțe.” După ce a evitat miraculos un naufragiu, ratând o cursă navală spre casă fiindcă între timp a cheltuit banii, Panait Istrati își continuă „vagabondajul” mediteraneean și ajunge la un moment dat în Egipt. Lucru la îndemâna oricui, vorba ceea, ca un voiaj de la Galați la Brăila.
În Alexandria, Panait se hrănește cu „feliile mari de amărăciune pe care soarta mi le oferea pe aceeași tavă”, consumându-se în „zile de trudă”, pentru a forța „părticica de fericire, mărind cu știință feliile de amărăciune”. Romantic incurabil, juca inconștient un fel de rol de guru indian, lipsindu-se „de atâtea lucruri necesare vieții, numai să-mi satur mai bine ochii de lumina ce se revărsa, de cerul care te zăpăcea, de Mediterana ce-și lua zborul”. În aceste condiții, Panait putea doar să viseze la „terasele ticsite de bogătași, la acele locante unde narghileaua și cafeaua – fermecătoarele mele vicii – se plăteau la prețuri prea scumpe pentru punga mea”.
Aici îl cunoaște pe Hafif, care avea aceeași meserie ca Panait, zugrav. Și, pentru că totuși munca grea cerea și ceva hrană, cei doi mergeau împreună într-o locantă din Alexandria unde-și luau porția minimă de energie pentru ziua care urma. „În drum spre lucru mă întâlneam dimineața cu Hafif, într-un mic birt unde pentru doi piaștri ni se servea mâncarea națională: ful (boabe fierte, cu untdelemn și lămâie), foarte bine pregătită. Fulul este sinonim cu macaroanele la italieni, orezul la japonezi, borșul la turci și mămăliga la români. Înainte de-a merge la cafenea – unde-l așteaptă prietenii, discuțiile politice și o falnică narghilea – chiar și arabul bogat se oprește dimineața la tejgheaua unui birt ca să-și comande fulul său. În picioare, cu farfuria în mână, toată lumea mănâncă fără furculiță, servindu-se de o feliuță de pâine ca de-o lopățică, lingându-și apoi tacticos degetele…”
Un timp după această întâmplare, bravul vagabond existențialist Panait Istrati se întreabă retoric: „Ah, bravul meu Hafif, te voi mai revedea vreodată? Îți mai aduci aminte de mine după atâția ani, când în fiece septembrie coboram în țara ta de mister, al cărei pământ este împănat cu sarcofagii, vestigii ale istoriei? Piramidele și aleile Sfinxului, enigmatice ca și strămoșii tăi, ironice ca o epigramă de Aristofan…(…) Cairo, cel cu puzderia de cafenele arabe, oferind pentru șase centime narghilele cu ciubuce lungi și unde ne pierdeam în lungi taifasuri, după fiece plimbare…”
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
