Am continuat la o altă întâlnire cu Gelu Diaconu discuția începută despre dulciurile din perioada comunistă fiindcă mi s-au părut interesante, dincolo de aspectul care ține de istoria acestor produse în România, și lucrurile personale, singulare, legate de dulciurile pe care copiii le mâncau atunci. Și Gelu are destule de povestit în acest sens, numai dacă pomenesc ce mi-a spus despre bomboanele cu miere, despre dropsurile încleiate în punga de hârtie sau despre ciocolata cu rom.
Să continuăm, așadar, cu bomboanele, care par un subiect inepuizabil: „Păi uite, hai să-ți spun câteva lucruri despre bomboanele cu miere. Nu-mi mai amintesc cât costau, poate nici nu e importantă chestia asta, însă ce mi-a rămas întipărit în memorie este în primul rând gustul. Te lua cu leșin de la cât de dulci erau și, cu toate astea, băgai în tine toată punga de 200 de grame (cam atât ne permiteam, puștii de atunci, să cumpărăm cu mărunțișul zilnic de care cine știe cum făceam rost, în general din restul care ne rămânea după ce mamele noastre ne trimiteau cu noaptea-n cap la complexul comercial ca să cumpărăm franzelă Dâmbovița și cafea arabică măcinată – și aici ar fi multe de spus, aroma cafelei calde în punga de hârtie era incredibilă. Să-ți spun care era ritualul cu bomboanele astea cu miere: băgai una în gură, o plimbai de colo-colo ca să-i simți dulceața, după aceea o fixai undeva și începeai să scormonești cu limba în burta bomboanei ca să se topească mai repede învelișul și să dai de miere. Momentul când ți se prelingea mierea printre dinți era incredibil, era un maximum de dulce pe care puteai să-l obții”.
„Data trecută ți-am pomenit ceva de drajeurile alea colorate. Erau verzi, galbene, albe, roșii, albastre parcă (nu mai sunt sigur, dar parcă era aceeași cromatică de la bomboanele CIP – îți spun imediat și despre astea), în orice caz, când le vedeai în tuburile alea paralelipipedice de sticlă în care vânzătorul cu halat și tichie albă introducea paleta metalică și făcea un zgomot specific – zgomotul ăla al bomboanelor înghesuite în carcasa de sticlă parcă îl aud și acum – simțeai că nu mai poți, că vrei să le mănânci pe toate, să-ți umpli gura cu ele. Cred că erau făcute din zahăr aproape 100% și cu coloranți sintetici, dar cui îi păsa? Aveam nevoie de energie și energia asta ne-o puteam procura relativ ieftin, cu doar câțiva lei. Apropos de drajeurile astea, odată, când eram mic mic, adică aveam cîțiva ani, mama și tata mi-au luat o pungă de celofan cu drajeuri (se găseau atunci la toate chioșcurile cu covrigi, sirop și dulciuri) și au intrat la cinematograf. Copil fiind, nu mă interesa prea mult filmul ci, bineînțeles, bomboanele. Celofanul ăla fâșâia îngrozitor în liniștea din sală. După câteva avertismente venite de la oamenii din jur, mama a încercat să-mi ia punga, iar eu, tot copil fiind, am început să urlu. Ai mei au fost nevoiți să iasă din sala de cinematograf.”
„Ciocolata cu rom nu o vedeam decât când tata lua salariul. Era un moment special, fiindcă ziua de salariu însemna următoarele lucruri: mama se întâlnea cu tata în oraș și mergeau împreună la cumpărături. Întotdeauna, fără excepție, în cumpărăturile astea exista și ceva dulce. Țin minte că bucătăria se umplea de miros de mezeluri (parizer, salam de vară, tobă, salam Torpedo, care te înnebunea cu aromele lui), de cafea proaspăt măcinată și de franzelă proaspătă. Încearcă să amesteci toate mirosurile astea și ai să înțelegi de ce memoria olfactivă din acea perioadă este atât de puternică. În fine, primeam una sau două ciocolate cu rom. Batonul ăsta era o combinație între stratul solid de ciocolată amăruie și crema de cacao dulce. Se întâmpla în vremurile când rețetele erau respectate și ingredientele nu fuseseră înlocuite cu tot felul de mizerii care falsificau practic produsul.”
„Foarte interesantă este istoria caramelelor. Ți-am mai spus că erau de două feluri: caramele cu fructe și cu cacao. Cele cu fructe erau delicioase, casante, se topeau efectiv în gură. Cele cu cacao erau tari și cleioase. Dar nu asta vreau să-ți spun, ci modul cum mâncam uneori caramelele. După cum bine știi, caramelele erau învelite în hârtie cerată. Ei bine, uneori se întâmplau două chestii: ori hârtia cerată era de proastă calitate și se lipea de caramele de nu puteai să le mai dezlipești nici dacă aveai răbdare să răzuiești cu unghia fiecare caramea în parte; ori îți băgai punga cu caramele în buzunar, uitai de ea când jucai fotbal (fiindcă nu aveai unde să o ascunzi, nu puteai s-o lași pe marginea terenului până terminai partida fiindcă ți le furau). Așa, topite și amestecate, le băgai în gură, le morfoleai și le sugeai până când rămânea un cocoloș de hârtie maronie pe care îl scuipai doar când începeai să simți gustul de celuloză. Așa se întâmpla și cu celelalte bomboane, însă din alt motiv. Să zicem că îți permiteai să cumperi într-o zi bomboane amandine (erau cu umplutură și pe deasupra erau pudrate cu cacao, o minunăție!). Băgai două-trei în gură deodată, de poftă, iar după aceea puneai punga în buzunar și făceai ce făceau toți copiii: jucai miuța, de-a v-ați ascunselea etc. Bineînțeles că hârtia se lipea de bomboane (se întâmpla asta și în cazul dropsurilor cu fructe sau cu mentă), dar nu le aruncai niciodată. Le băgai în gură așa, cu tot cu hârtie, pentru ca la final, ca un cowboy plictisit să tot rumege la tutunul de mestecat, scuipai cocoloșul maroniu.”
„Până să ajung la napolitanele Dănuț trebuie să amintesc de un alt desert care mi se părea delicios: spiralele. Nu știu câți din generațiile recente au auzit de spirale (au mai existat scurtă vreme la începutul anilor `90), însă îți spun sigur că cine nu a mâncat spirale așa cum erau în perioada de la sfârșitul anilor `60 și începutul anilor `70 habar nu are ce-a pierdut. Dacă aș fi în locul ntreprinzătorilor de azi aș recupera urgent acest produs, măcar din nostalgie. În principiu nu era, cred, o rețetă prea sofisticată: într-o cutie dreptunghiulară de carton erau puse niște batoane spiralate (ca niște trabucuri dulci) cu înveliș crocant (ca la înghețata vafe) și cu cremă de vanilie sau căpșuni (probabil că au fost mai multe arome, nu-mi mai amintesc). Ei bine, chestia cu spiralele astea era că aveau cremă din abundență. Învelișul ăla era cumva de formă, ca să țină crema la interior. Gustul cremei ăleia era foarte fain, mă rog, pentru copii tot ce era dulce era bun, dar crema aia era foarte bună, ce să mai discutăm…”
„Cu napolitanele e altă poveste. Existau, ca și astăzi de altfel, napolitane ordinare, cu tot felul de umpluturi – cremă de zmeură, de vanilie, lămâie, fistic, cacao etc. – și nu erau întotdeauna gustoase. Nu mai pun la socoteală faptul că puteau fi vechi, iar napolitana aia, în loc să fie crocantă, se înmuia în gură și aveai senzația că mesteci bucățele de carton. În fine, napolitanele astea aveau tot felul de nume precum „Carmen”, „Mihăiță”, „Mihaela” sau „Irinel”. Când venea vorba însă de napolitanele „Dănuț”, lucrurile se schimbau radical. Aveau umplutură de cacao, însă ce le diferenția era glazura de ciocolată, care le făcea delicioase. Erau însă ceva mai scumpe și nu ne permiteam să cumpărăm decât la ocazii speciale. Și, dacă tot mi-am amintit de napolitanele „Dănuț”, am să-ți spun în paranteză că în anii `80 a apărut pe piață un sortiment ciudat de pufuleți care aveau pe deasupra, ce să vezi, glazură de ciocolată. Cred însă că ori era o glazură cu înlocuitori, ori, dacă era într-adevăr ciocolată, era de foarte proastă calitate, fiindcă devenea albicioasă la suprafață, cum se face ciocolata expirată. Mie mi se păreau pufuleții ăia foarte dubioși – îi preferam pe cei sărați – însă aveam prieteni care-i mâncau cu plăcere.”
„Hai să-ți spun câteva cuvinte despre bomboanele CIP și despre mentosane. Nu știam atunci că CIP vine de la Corectiv-Igienic-Parfumat. Noi ne prosteam și le numeam bomboane „cipcirip”, e ușor de înțeles de ce. În orice caz, îmi plăceau în primul rând că erau ambalate într-o cutie rotundă de plastic care avea un orificiu rotund. „Capacul” trebuia învârtit până când găurile se suprapuneau și permiteau unei singure bomboane CIP să iasă. Era caraghios să vezi câțiva puști în pantaloni scurți scuturând deasupra gurii cutiile alea cu bombonele ca niște grăunțe multicolore în speranța că vor curge ca apa la duș. De cele mai multe ori ne pierdeam răbdarea, desfăceam naibii capacul ăla și ne umpleam gurile cu drajeurile alea tari, pe care le crănțăneam între măsele. Pe de altă parte, cu mentosanele era altceva. Erau destul de ieftine, erau ambalate în hârtie cerată și nu se topeau ca bomboanele dacă le purtai în buzunare. Erau niște pastile rotunde, albe, cu gust mentolat. Dacă mâncai două tuburi de mentosane unul după altul aveai toate șansele ori să ți se facă rău, ori să ai gustul ăla mentolat două zile după.”
„Am să închei episodul de azi cu alte două deserturi foarte gustate de copii acum mai bine de 50 de ani. Unul dintre ele era glucoza, care se vindea la tablete asemănătoare cu alea de ciocolată. Glucoza era destul de ieftină (comparativ cu ciocolata, de pildă), foarte dulce și de aceea cam sățioasă. Nu puteai să mănânci mai mult de o jumătate de tabletă o dată. Dacă era proaspătă, se topea în gură efectiv. Dacă era veche, devenea casantă și aveai senzația la un moment dată că mesteci orez nefiert. Un alt desert era un fel de sandviș pe care îl făceam din biscuiți populari și rahat. Puneai o bucată de rahat între doi biscuiți, apăsai cu grijă ca să nu se sfărâme biscuiții, până când rahatul se întindea cam până la colțuri. Întrucât biscuiții populari nu erau dulci aproape deloc, combinația asta era foarte bună. Singurul lucru important era ca rahatul să fie suficient de moale. Dacă nu era moale, nu aveai cum să faci acest sandviș inedit.”
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
