Fiind unul dintre cei care abia dacă au prins vârsta școlarizării în 1989 și neavând timp să-mi formez o noțiune ceva mai amplă a ceea ce însemna pentru copiii născuți și crescuți în comunism acea perioadă, am zis că n-ar strica să apelez la amintirile unui prieten care, fiind născut în 1962, chiar și-a petrecut întreaga copilărie în acele vremuri. Am vorbit cu scriitorul Gelu Diaconu și a ieșit o discuție foarte faină.
Multe ar fi de spus despre anii `60 – `70, însă ne-am oprit deocamdată la dulciuri – fiind vorba despre copilărie, cum altfel? Iar Gelu chiar are ce povesti în privința asta, mai ales că la început a amintit de o etichetă nu foarte onorantă care le-a fost pusă congenerilor săi: „De ce crezi că suntem numiți în prezent, cu un fel de dispreț suveran, generația fără dinți? Or exista și motive fel de fel, cum ar fi lipsa banilor pentru a merge la dentist – generația pauperă, carevasăzică – ori igiena bucală precară din acei ani. Și apropos de asta, eu am fost crescut cu obiceiul de a mă spăla doar dimineața pe dinți. Asta ca să nu mai vorbesc de calitatea pastei de dinți, care era așa cum era. Noroc că mai venea din când în când marfă de la chinezi. Produsele chinezești erau superioare calitativ celor românești, oricum am da-o. Dar să revin: mulți dintre noi am rămas fără dinți din cauza zahărului excesiv din dulciuri. Dar cine se gândea la așa ceva atunci? Tot ce era dulce era bun, fără discuție”, mi-a zis Gelu, ca un fel de preambul al discuției noastre.
L-am întrebat pe Gelu care sunt cele mai îndepărtate amintiri dulci pe care le are. Mi-a răspuns râzând: „Bomboanele salon! Mai știe careva ce-s alea? Să-ți explic atunci, deși tu ai idee despre ce este vorba, însă ne scoatem capul din istoriile alea îndepărtate agățându-ne de povești personale, de amintiri cu parfum de „madlenă a lui Proust”. Primul Revelion de care îmi amintesc ceva mai clar este unul petrecut cu mama. Tata muncise în ultima zi a anului și a mai întârziat la cârciumă cu câțiva colegi din tipografie. A venit seara pe la 9, programul de Revelion de la televizor începuse și ai mei au avut o dispută, în fine… Cert e că tata s-a dus la culcare după 12 noaptea și am rămas cu mama până dimineața la televizor. Cred că aveam vreo 4-5 ani, deci trebuie să se fi întâmplat prin `66 – `67. Ce mă fascina atunci era pomul de iarnă. Nu i se spunea pomul de Crăciun (cel puțin la noi în familie nu-mi amintesc să i se fi spus astfel), deși sărbătoream Crăciunul. Ei bine, în pomul de iarnă erau cele mai mari tentații posibile pentru un copil. Printre ele se aflau fascinantele bomboane salon, adică bomboanele de pom. Erau învelite într-un strat de hârtie albă cu franjuri la capete, iar pe deasupra cu staniol de diferite culori, verzi, albastre și roșii, bineînțeles. Bomboana era de formă elipsoidală, avea un miez alb foarte dulce peste care fusese turnat un strat subțire de ciocolată. Dacă erau proaspete, bomboanele se topeau efectiv în gură. Dacă erau vechi, se fărâmițau și trebuia să le zdrobești cu dinții. Oricum ar fi fost, erau foarte bune fiindcă erau dulci, foarte dulci”.
„La baza pomului mama pusese câteva portocale, marfă rară și prețioasă pentru acele vremuri. De altfel, nu vedeam portocale decât în timpul sărbătorilor de iarnă. Pe urmă, în pom mai puneam drajeuri colorate (sau de ciocolată ori, mai rar, arahide în glazură de zahăr sau ciocolată) împachetate în celofan și prinse la un capăt cu ață. Erau ca niște săculeți multicolori și strălucitori. Apoi, mama făcea din hârtie ceva mai groasă (tata aducea de la tipografie inclusiv aracetul care era un „lipici” foarte bun) un fel de trăistuțe pe care le agăța de crengile bradului și pe care le umplea cu dropsuri sau cu caramele. Caramelele erau iarăși visul oricărui copil (de fructe sau de cacao – cele de fructe erau cele mai bune, fiindcă alea de cacao deveneau foarte cleioase). O pungă plină cu caramele de fructe însemna fericirea de o zi a unui copil din perioada aceea.”
„Cea mai importantă regulă la noi în casă era că nu aveam voie să ne atingem de pomul de iarnă până la trecerea în noul an. Sigur că în pom mai erau pachete de biscuiți populari, mai târziu eugenii și, foarte rar, tot la baza pomului, vreo cutie cu bomboane speciale, umplute cu coniac. Erau ca niște butelcuțe de ciocolată și nouă, copiilor, ne erau interzise din cauză că aveau în conținut alcool. Dar te joci cu inventivitatea unui copil? Mereu găseam metode să furăm măcar câteva bomboane. Le mâncam și automat înghițeam și cele câteva grame de coniac, lucru care, cel puțin mie, îmi cam împăienjenea ochii. Dar ciocolata aia era divină, sau cel puțin așa credeam atunci! Nu trebuie să uit de bomboanele fondante (cu umplutură de alune sau simplă și cu glazură de zahăr în diferite culori, roz, lila, verde, roșu etc.) Bun, să revin la regula aia ciudată… Așteptam cu înfrigurare miezul nopții de Revelion, momentul ăla când ai mei pocneau o sticlă de spumant și când toată lumea era (sau se prefăcea) fericită. După urări și pupături dădeam buzna la pomul de iarnă. Nu mă interesa faptul că masa era plină cu plăcinte, checuri sau cozonac. Bomboanele salon erau preferatele mele, așa că, după atâta așteptare, mâncam până când simțeam că mi se face rău” mi-a mai povestit Gelu Diaconu, nu înainte de a-mi promite că va continua curând amintirile „dulci” din perioada comunismului.
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
