Suntem în plin sezon ideal pentru vinuri roșii (chiar și cele fierte) și pentru tării autohtone. La o adică, nu o să întâlniți pairing mai bun la șoriciul cald, decupat direct de pe porcul abia pârlit cu paie (occidentalii ar vedea aici o formă de barbarie pe care le-o întărim și prin faptul că asomarea e destul de rar întâlnită) și o țuică fiartă cu nițel zahăr, niscaiva boabe de piper, poate chiar și cuișoare! Asta deși țuica se pretează mai bine, atunci când o fierbem, la mai puține condimente - spre deosebire de vinul roșu, al cărui buchet implicit se pierde sub damful de scorțișoară, cuișoare, anason, coajă de portocală, de lămâie și ce mai doriți să îi adăugați.
La țară, distilatul de fructe rămâne în topul preferințelor localnicilor. În Ardeal, mai ales în nord, în Maramureș, intuim o formă de instituționalizare a celor care produc această licoare. Spre deosebire de Moldova sau Muntenia, acolo întâlnim pălincii sau horincii - termeni care denotă o mai profundă legătură (mai ales socială) cu alambicul. În rest, tăria e distilată doar “la cazan”, adică la acel vecin care deține instalația miraculoasă.
În ceea ce privește etimologia, lucrurile sunt destul de alambicate.
Ne explică regretatul profesor Vintilă Mihăilescu:
“Călugării cistercieni, se pare, sînt cei care introduc în părțile noastre, prin secolul al XIV-lea și în principal în orașele săsești din Transilvania, alcoolul distilat din fructe. Sub denumirea generică de vinars (calchiere după germanul Branntwein), acesta urmează tradiția medievală a aqua vitae și are întrebuințări aproape exclusiv medicale. În anumite zone din nord-vestul României, pe unde a pătruns această practică, s-a păstrat multă vreme termenul de ocovit sau ocovită, derivat din aqua vitae pe filiera poloneză (okowita) și ucraineană (okovita, okovitka).
Pălinca are o proveniență austro-ungară (la origine slavă: pálenkan, de la verbul paliti, a arde, a distila) și se regăsește în diferite forme din Slovenia și Ungaria pînă în zone din Austria, Polonia și Slovacia.
Rachiul (cu regionalismul răchie) este de origine turcească (raki în turcă, preluat din arabul araq) și are o răspîndire sud-dunăreană, din Turcia, trecînd prin Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Serbia, Macedonia, Montenegru, Croația, și pînă în Albania.
În sfârșit, în nord-estul țării se manifestă o influență rusească. Astfel, de pildă, horinca, întâlnită doar regional în Maramureș și o parte a Bucovinei, provine de la holercă (rusescul horelka, ucraineanul horiuka – de la hority, a arde) + palincă.
Și țuica? În 1570 apare și prima atestare documentară explicită referitoare la fabricarea țuicii în localitatea Turț, cunoscută pînă în ziua de astăzi drept „țuică de Turț“. Dar, surpriză: spre deosebire de toate celelalte băuturi, „țuică“ are o etimologie total necunoscută! Termenii similari din sârbo-croată (cujka) și din săseşte (tsuikë) provin, evident, din română. Deci, clar: țuica este a noastră și nici un vecin nu poate pretinde (etimologic) paternitatea ei!”[1]
Însă, de multe ori, folosirea corectă a termenilor ne dă și nouă o groază de bătăi de cap, așa cum cantitățile mai mari ingerate ne dau dureri de cap. Popular, „țuică” e denumită orice băutură distilată din fructe (de cele mai multe ori distilată o singură dată) cu o tărie alcoolică moderată, de până în 40°. Motiv pentru care ardelenii specialiști în pălinci și horinci (distalate de de două sau trei ori și cu concetrații de alcool ajungând chiar și pe la 60°) fac bâză de distilatele gen “Ochii lui Dobrin”, spunând că 38° e febră nu băutură.
Conform dicționarelor și a legilor în vigoare, țuica este acea băutură produsă exclusiv din prune. „Țuica de prună” este pleonasm, țuica de mere sau de tescovină sunt nonsensuri[2].
[1] Vintilă Mihăilescu – Etnogeneză și Țuică
[2] https://www.cetateniivinului.ro/2018/09/24/de-ce-este-tuica-de-prune-un-pleonasm-si-tuica-de-mere-un-nonsens/
Cosmin Dragomir
foto: pixabay
