A rămas puțin timp până la centenarul nașterii marelui scriitor Marin Preda (n. 5 august 1922 – d. 16 mai 1980), așa că ni s-a părut nimerit prilejul de a face o incursiune gastronomică într-una dintre cărțile lui de referință, trilogia Cel mai iubit dintre pământeni, apărută în 1980 la Editura Cartea Românească.
De ce o incursiune gastronomică? Răspunsul este unul destul de simplu: pe de o parte, există o anumită curiozitate retrospectivă, explicabilă la nivel uman și reductibilă la o întrebare de felul Ce mâncau oamenii în cumpliții ani `50?; pe de altă parte, scenele în care apar gustoase detalii gastronomice sunt de-a dreptul delicioase, atât din punct de vedere literar, cât și din punct de vedere gastronomic.
Iată, spre exemplu, un episod din volumul I al trilogiei, consumat în timpul unei vizite a profesorului Ion Micu, care era însoțit de soția lui, Clara, la soții Petrini. Dezinvoltă și funambulescă, Matilda Petrini își joacă rolul de gazdă cu aerul unei gospodine tragice, care caută adevăruri fundamentale printre felurile de mâncare servite. Totul se poate spune despre Matilda, numai că nu era bună bucătăreasă nu. „Matilda ne servi pentru început foarte gustoase ciuperci, făcute nu știu cum, în orice caz atât de bune încât Clara avu un fel de privire pe care Matilda o descifră imediat: «Cine mai dorește, să spună», zise ea. «Eu», zisei. «Eu nu, zise Micu cu o lipsă de ostentație simulată. «Lui nu-i plac ciupercile, îi e frică să nu se otrăvească și să moară, se sesiză Clara, sugerând că bărbatul ei mai are și alte ciudățenii, dar care n-o împiedică să-l iubească, ba chiar o înveselesc, o amuză. «Dar dumneata mai vrei», zise Matilda. «Eu mor după ele», răspunde Clara.”
După ce Matilda le explică oaspeților că „ciupercile au fost gătite de dimineață, am mâncat eu din ele și n-am murit”, atenția generală se mută spre un fel de filosofie a peștelui, cu trimiteri livrești către basmele arabe. Astfel, Ion Micu ricanează: „În Șeherezada există o frumoasă scenă cu un călător care cere într-o casă găzduire. Este bine primit, se pune masa, se servește pește, dar în timp ce mâncau stăpâna casei, ce-i vine, se apleacă spre musafir, îl apucă de ceafă și începe să-i îndese la pești pe gât… Am crezut că e in intermezzo epopeic, ia uite, mi-am zis, povestitorul are chef de glume… Când colo, nu era vorba de nici o glumă, i-a îndesat la pești pe beregată până l-a omorât. Și nu era vorba de ucidere ca să-l jefuiască, călătorul era un biet prăpădit.”
La care Matilda, surprinsă nevoie mare, cu același avânt cabotin caracteristic, îi dă replica lui Ion Micu: „Formidabil, zise Matilda, și eu tot pește am pregătit pentru felul următor! Ia vedeți, domnule Micu! Fiți atent!” După care urmează mult mai pașnicele dezvăluiri legate de secretele preparării peștelui. „Și într-adevăr aduse un uriaș crap, rumenit și cu un sos galben și garnisit cu ciuperci și legume. «E foarte bun, zise Micu uimit, înfulecând cu poftă. Nu-i mai păsa de ciuperci, pe care le mesteca preocupat, savurându-le de data asta. Ne dați și nouă rețeta?» «Rețeta e ce se vede, zise Matilda cu o modestie simplă: crap mare, sos de legume și untdelemn, legume și ciuperci și… la cuptor…»”
Și întrucât peștele la cuptor cere o licoare adecvată, seara a continuat între cei patru cu multe discuții, unele în contradictoriu, dar purtate într-o notă politicoasă, altele amiabile, însoțite de un vin bun (Marin Preda nu ne spune de care), de cafea, țigări și de un spectacol neașteptat, o melodie cântată în rusește de mereu imprevizibila Matilda Petrini.
Cosmin Dragomir
foto: Dreamstime
