Chiar dacă am folosit toate ierburile lumii prin fierturi și stufaturi, noi, românii, ne-am încăpățânat să dăm ce-i al busuiocului doar Domnului și preotului, și rare sunt excepțiile în care verzitura aromată să ajungă prin mâncăruri.
Suntem destul de buni în a folosi flora spontană în bucătărie. De la celebrele “păpuși de dragavei”, adică ștevie creață friptă ori prăjită, la zămurile de lobodă ori leurdă, sau mâncărurile scăzute de urzici sau spanac, bucătăria țărănească a valorificat aceste ingrediente de care te împiedici prin grădină ori cu capra la păscut.
Spre deosebire de alți frați tot puternic aromați (cimbru ori tarhon), busuiocul a făcut pairing doar cu superstițiile și creștinismul, nu și cu tocanele, ori cu clasicul cuplu brânză plus roșii. Dacă răsfoim monumentala carte a lui Radu Anton Roman o să-l mai întâlnim ca plantă aromatizantă pe lângă fripturi ori prin oțet, dar îl băunim pe celebrul gastronom de apucături mediteraneene de îmbunătățire a preparatelor neaoșe.
Busuiocul, plantă originară din India și China, a căpătat la noi importanță în ritualurile creștine și precreștine. Este strâns legat de agheasmă (inclusiv la împodobitul sorcovei, obicei de Bobotează) și de ornatul pâinilor ceremoniale.
Dar busuiocul e și simbol al dragostei, cum spune o zicală poporană “a trage unul la altul, cum trage dragostea la busuioc”, așa că el e cel care, pus sub pernă, te inspiră să-ți visezi ursitul. Nu e chiar așa simplu, pentru că trebuiau îndeplinite anumite condiții (de smănat, plivit, udat, cules) ca să fie înzestrat cu aceste puteri miraculoase [i].
În ceea ce o privește de draga noastră Madame Frisée și ea își va pune, la noapte, busuioc sub pernă, și-și va visa mixul preferat de salate pentru acest an...
[i] Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, editura Științifică și Enciclopedică, 1979, via Dicționar de mitologie română, Ion Ghinoiu, editura Univers Enciclopedic Gold 2018.
