Ne aflăm într-un sat oarecare din Țara Românească de pe vremea imediat următoare înfrângerii revoluției pandurilor lui Tudor Vladimirescu. Viața e foarte grea, birurile împovărătoare, iar oamenii, lipsiți de pământ, sunt nevoiți să muncească până la epuizare pe moșiile boierești. Se înțelege că trăiesc într-un cerc vicios, fiindcă datoriile nu se sting niciodată și, supuși de felul lor, acceptă înșelătoria și răul care li se face doar pentru a supraviețui și, precauți, pentru a se feri de un rău și mai mare.
Limbajul arhaizant pe care Camil Petrescu îl folosește în trilogia romanescă Un om între oameni (Camil Petrescu, Opere IV, Editura Minerva, 1982, ediție îngrijită de Liviu Călin), creează o lume cât se poate de autentică, de vie, de încărcată de emoție și de simbolistica luptei pentru supraviețuire. Puține sunt momentele când țăranii clăcași se pot destinde, pentru a uita de traiul inuman pe care îl duc. Unul dintre acestea este ocazionat de o nuntă mare, organizată de familia Nedelcilor, venetici înstăriți care ridicaseră un han cu crâșmă la marginea satului și care mai aveau, pe neștiute, preocupări care le sporeau în mod oneros averea. „Nedelcii nu erau deloc iubiți în sat. Firea lor era prea deosebită de a sătenilor din partea locului. După zece ani de viață laolaltă, erau socotiți tot străini de sat”, ne spune povestitorul.
Pentru a-și arăta statutul social, fiindcă o dată se mărita fata lui, Petruța, capul familiei, Nedelcu, își dorea o nuntă „în toată legea ei”, iar pentru asta era hotărât să dea oricât pentru a face totul „după obiceiul locului, cu tărăboi mare, cu colăcari, cu podoabe de fată mare, cu slujbă mare la biserică, cu căruțe împodobite cu brad, care să poarte nunta prin patru sate, cu lăutari care să cânte trei zile”.
Trebuie adăugat că, pe măsura acestei grandomanii, Nedelcii au invitat tot satul. La masa mare, vechilul Zanetti privește dezgustat cum mesenii obișnuiți întind nerăbdători mâinile către coșul cu pâinea tăiată felii, de teamă să nu se isprăvească. Zanetti îi numește „nemâncați” și spune despre ei că „n-au pic de obraz”. Atunci veni replica preotului Gheorghe, care-i spuse că „Obraz au, cocoane… sau poate că n-au… Nu știu ce cereți dumneavoastră dă la un obraz… Dar află dumneata, rogu-te, că au și mațe. Te vei mira, poate, da` așa e… Oamenii dă prin partea locului, dă p-aici, au și mațe… (…) Dumneata știi că oamenii ăștia n-au mai mâncat din toamnă? (…) Află dumneata, boierule, că la noi omu mănâncă mâncare adevărată doar vreo douăzeci dă zile pă an.”
Nedumerirea crescândă a vechilului este lămurită în amănunt de popa Gheorghe: „Păi să-ți fac socoteala: cinci sau șase zile la Crăciun, când taie porcu; alta la lăsata-secului, trei zile dă Paști, când taie mielu; o zi dă ziua lui și alta d-a nevestii; apoi în trei-patru botezuri între rude; în alte trei duminici, să zicem, când e poftit cumva la nuntă la alții – da`, firește, nu e poftit la toate nunțile – hai ză sicem la trei-patru înmormântări. Așa… cum am zis, douăzeci ori douăzeci și una dă zile, nu?... Asta-i tot ce mănâncă el, când să îndoapă – e drept – binișor, că altfel în celelalte trei sute și patruzeci dă zile ale anului îmbucă, numai ca să-și înșele foamea, ceapă și mămăligă, ciorbă dă buruieni, varză acră și câte un pic dă fasole. Dă are porc, dă are găină, dă are un sac de grâu, îl păstrează ca ochii dîn cap pentru botez, pentru nuntă, pentru vrun parastas. (…) Află dumneata că atât mănâncă țăranu` nostru.”
La argumentele tot mai neîncrezătoare ale vechilului, căruia nu-i pică bine toate aceste explicații, și la sugestia acestuia ca țăranul „să mănânce carne de vită, să mănânce pasăre”, popa Gheorghe nu dă înapoi: „Mănâncă ei și carne. Uită-te la ei cum înfulică. (…) Dar află că la țăran carnea e fudulie… La el pâinea e totu. Pâinea ori mămăliga… Da` pâinea și mămăliga sunt la boier, că pământu e al boierului… Și pentru ca să-i dea o bucată dă pământ ca să-l muncească, boieru îl pune pă bietu rumân cu picioarele goale pă jăpratic, ca să joace cum îi cântă el. Ce să facă omu cu vitele? Face brânză din laptele dă la vaci, ca să cumpere nutreț dă iarnă, cât poate să cumpere. Brânza o vinde pă nimica toată. Când boieru nu-i dă pâine de ajuns, vinde vita din bătătură, ca să mai cumpere un sac de grăunțe, acolo.”
După o discuție în contradictoriu, în care s-au amestecat în vorbă mai mulți meseni dintre cei înstăriți, tot popa Gheorghe a avut lămuritorul cuvânt final: „Mare lucru biru nu este. Hai să zicem că să plătește omu cu un porc, doi, dă bir. Da` ce te faci cu celelalte? Cu islazu, cu mușchiu dă Crăciun? Cu puiu dă Sîmpietru și cu toate angaralele? Cu podvezile, cu meremeturile, cu corvezile, cu beilicu… Cu toate rușfeturile pă care țăranu trebuie să le plătească numai ca să fie liber să răsufle… Că toți întind de el. Porcu merge la stăpânire, că ți-l ia pârcălabu, purcelu și găinile la boier, gâsca la nevasta zapciului, ouăle și puii la popă și la logofăt (…) Dă să judecă țăranu, plătește, dă trece un pod, plătește, dă intră în oboru târgului, plătește, dă i-a intrat vaca în lanu boierului, iar plătește cât nu face… Sarea pentru el și pentru vite o plătește, că acum în iarnă, uite, s-a scumpit iar… Dă unde toate astea, când nu mai are vite dă vânzare, că i le-a luat turcu, cu care le plătea dă obicei? Că așa le plătea… Acum nu mai are, dă le are, dăcât porcii, găinile, gâștele. Le păstrează să plătească… D-aia puțină lume s-a mai atins dă porc, dă miel ori dă pasăre, cum era obiceiu dă sărbători în alt an. Crăciunu, mulți l-au făcut anu ăsta cu mămăligă și varză acră… Paștele cu buruieni, botezurile cu țuică pă stomacu gol…”
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
