Boia/paprica este un condiment obținut prin pisarea ardeiul roșu uscat, iar cel mai des este întâlnită în trei variante: dulce, iute și afumată. Boiaua este asociată cel mai des cu bucătăriile ungară și spaniolă, iar pe teritoriul nostru este nelipsită din gospodăriile din Banat și Ardeal,
Planta în sine din care se produce boiaua este originară din lumea nouă și a fost cultivată de turci din anul 1529 la Buda (astăzi parte a Budapestei). Cuvântul românesc „boia” provine din turcescul boya, care înseamnă „vopsea”. Termenul a căpătat probabil înțelesul de „condiment din ardei” din cauza culorii caracteristice, însă este întrebuințat și cu înțelesul de „vopsea” sau „fard” în unele regiuni ale României.
În alte limbi, condimentul este cunoscut sub numele de paprika, de origine slava /sârbeasca/ care provine de la "pepr" și este identic cu cuvântul latin "piper", de la care prin formarea diminutivului slav "peperke", "piperka" a devenit paprica/paprika. Cel mai probabil este vorba de o formă diminutivală a sârbo-croatului papar (piper), preluată în limba maghiară. Altă explicație este că provine dintr-un termen slav care se referea la soiul de ardei folosit la fabricarea de boia. Termenul de paprika s-a răspândit apoi în multe limbi, în special prin intermediul limbii germane.
Istoricul clujean József Lukács ne explică: “Boiaua de ardei era cunoscută în Ardeal, încă de acum câteva sute de ani, fapt dovedit de dicționarul maghiar-latin a lui Albert Szenczi Molnár, tipărit în primă ediție în 1604, unde se face deosebirea dintre piperul negru, numit Piper aethiopium, adică piper „etiopian”, și Piper indicum, adică piperul din Indii, numit și piper turcesc. În acesta din urmă putem recunoaște boiaua de ardei sau, altfel spus, paprica. Poate merită amintit că denumirea maghiară paprika s-a format din cuvântul peper (piper) și sufixul diminutival ka, adică paprica are înțelesul de „piperaș”.
Ardeiul era prezent, încă din ultimul sfert al secolul al XVI-lea, ca plantă exotică de ornament în grădinile anumitor magnați, dar din secolul al XVII-lea s-a răspândit în grădinile țăranilor din Europa Centrală, devenind mirodenia cel mai des utilizată a bucătăriei țărănești. Putem presupune că la răspândirea papricăi a contribuit și faptul că era considerat un înlocuitor al șofranului, condiment foarte popular în Evul Mediu și totodată foarte scump. Boiaua oferea gust aparte, colora preparatele în mod asemănător cu șofranul, dar avea un preț incomparabil mai mic. În consecință, presupunem că la răspândirea cultivării și utilizării papricăi a contribuit și faptul că oamenii săraci doreau să imite bucatele potentaților, dacă nu la gust, măcar la înfățișare”.
Cosmin Dragomir
foto: pixabay
