Mihail Sadoveanu nu este cunoscut doar datorită vastei și pe alocuri controversatei sale opere literare. Este bine știut faptul că marelui scriitor îi plăceau viața în natură, pescuitul și vânătoarea, nefiind în consecință străin nici de arta culinară. Capturile trebuiau gătite într-un anumit fel și, evident, Sadoveanu nu se dădea la o parte când venea vorba despre sfaturi cu privire la pregătirea preparatelor.
Mergând pe mărturiile legate de gastronomie ale lui Mihail Sadoveanu, găsim o foarte interesantă referire la un borș care trebuie să-I fi fost foarte drag scriitorului, mai ales dacă ne uităm la modul artistic în care își formulează cerințele cu privire la ingredientele folosite. Aflăm toate astea cu ajutorul lui Mircea Constantinescu, cel care ne relatează episodul în volumul Cum îndemult bucureștenii petreceau (Editura Albatros, 1977).
Și iată cum sună această referire, care are un preambul cu ecouri până în zilele noastre: „Pentru cei de astăzi, neîncrederea funciară a autorităților din trecut vizavi de amenajarea litoralului poate părea stranie și stupidă. Și totuși, greu s-au mai urnit lucrurile. (…) Să nu se omită că, prin 1840, Constanța, de pildă, ajunsese un sătuc uitat de Dumnezeu, cu numai vreo 40 de case. (…) Pulsul comercial a bătut spornic abia mai târziu, adică după obținerea independenței, când vizitatorii se înmulțesc suficient ca firea de poet a românului să le scoată vorba de «pleziriști», iar mai apoi vilegiaturiști, sezonieri.”
Unul dintre acești vilegiaturiști a fost, cu siguranță, și Mihail Sadoveanu. „De adăugat tabloului: lasoul țipetelor de pescăruși care tumefiau auzul sezonierilor, ajunși repede să-și simtă creierii zăngănind ca lanțurile ocnașilor; luau atuncea ei, care cum se mișca mai lesne, drumul de sus, către splendorile și hățișurile Deltei, unde-i primeau pescarii de toate neamurile și cherhanalele acelea multe – presărate brambura, pe grinduri, ca punctele pe oul de bibilică – cu felurite borșuri pescărești, cum nu aflai nicicum în Bucureștii argăsiți de caniculă”, povestește Mircea Constantinescu.
Să vedem acum care sunt îndrumările autorului „Fraților Jderi” când vine vorba despre borșul de pește: „Mare și aprins călător pe asemenea meleaguri, Sadoveanu atrage atenția că borșul de pește nu-i totuna cu o fiertură oarecare, obișnuită la șes; este și-n asta un meșteșug, cum în toate cele, după cum sunt borșuri între borșuri, căci, una la mână, «borșul care e pus la fiert trebuie să fie proaspăt, așa e pus în cazan în toată puterea acrimii lui», iar nu ca la oraș, înlăcrimat cu suc de lămâie, de zarzăre… A doua la mână: «peștele zvârlit în cazan musai să fie într-o cătățime respectabilă și ales unul și unul», adică nu aruncate dimpreună recordurile opuse de șireți solzoși.”
Și mai departe rețeta continuă cu necesarele leguminoase: „Dacă în unele părți, prin bălțile acelea, iese o zeamă senină, cu gust particular, apăi prin alte părți amestecul de zarzavaturi curcubeice, plus contribuția pătlăgelelor înroșite de rușinea toată-a lumii, oferă o bogată sorbitură, ce-și are partizanii ei «în stare să se ridice cu pumnul împotriva celor ce susțin morțiș borșul limpede» anterior, cel fără de legumeală.”
Există și o „a treia la mână”, după cum urmează: „Chiar în buza sărată a mării, prepararea borșului pretinde un cazan uriaș, furat de împielițații ruteni și muscali din bârlogul lui Scaraoțchi, unde se prăvale peștele de toată mâna, nedeosebit după branhii, aripioare și convingeri religioase, cam spre o juma` de chintal; din asta, prin fierbere măsurată, se extrage esența, un borș homeric, cu care Odiseu l-ar fi păcălit certamente pe ochiosul poliphemic, ocazie cu care peștele e înlăturat din competiție săvârșindu-și rolul, iar «în această esență se pune nisetrul proaspăt, cazanul dă câteva unde bune, se adaugă verdețurile de rigoare»” își încheie evocarea Mircea Constantinescu.
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
