Indiferent că au ajuns înalți funcționari în stat, conducători de oștiri, eroi, revoluționari sau pur și simplu indivizi obișnuiți, toți oamenii au trecut prin copilărie și adolescență. E un drum de neevitat și, mai în toate cazurile, acesta vine cu deprinderi, ambiții, pofte sau pasiuni care nu pot fi numite, decât cu puține excepții, ca fiind ieșite din comun.
Gândindu-ne, bunăoară, la figura emblematică, încremenită în efigie, a revoluționarului pașoptist Nicolae Bălcescu, nu ne putem închipui cu ușurință că și el a fost copil, elev, adolescent, un băiat oarecare dintr-o școală a Bucureștilor din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Puțini și-l pot imagina astfel pe viitorul om de stat din timpul revoluției de la 1848.
Și totuși, existența lui Bălcescu a inclus și această perioadă, în care Nicolae Bălcescu era un elev oarecare al cunoscutei școli de la Sf. Sava, care se găsea aproximativ pe locul unde astăzi se află statuile de la Universitate. Iată cum descrie Camil Petrescu în romanul Un om între oameni (Editura Minerva, 1982), această zonă: „Deși ține oarecum de Tîrgul din Lăuntru, legată de stupul lui de ulițe și ulicioare care se întretaie în spatele ei, mănăstirea de la Sf. Sava poate fi socotită în același timp și la marginea Bucureștilor, prin căsuțele țărănești din jurul ei și prin ogorul de peste drum, pe care de pe acum plugurile duc până în fundul zării brazde în care se va semăna porumb.”
Ei bine, în atmosfera asta patriarhală și mai degrabă provincială, în proximitatea școlii de la Sf. Sava se strângeau zilnic tot felul de negustori nerăbdători să-și vândă marfa elevilor care ieșeau în pauză: „La poarta ei (a mănăstirii – n.r.), și în curte, de-a lungul zidurilor așteaptă un mare număr de vânzători de bunătăți pentru școlari, cu tablalele lor care se atârnau de gât, ori erau duse în mână. (…) Iată un simigiu cu covrigi și tăvi cu plăcinte (pe aceeași tipsie, cu cuptor dedesubt, plăcinta era jumătate cu carne, jumătate cu brânză, iar porția era tăiată cu lopățica, după cererea băiatului pofticios). Alături, altul are tablaua purtată de gât, cu corăbioare, nugale și foi dulci, roșcate, de pistil. Sunt și salepgii pentru cei ce vor să bea ceva care ar putea să semene cu ceaiul și cu zeama de carne… Multă căutare au însă cei care vând dulciuri, câte un purcoi de floricele albe și roze, legate între ele cu sirop întărit, apoi bigi-bigi, un fel de cârnăciori roz, făcuți din miezuri de nucă înșirate pe o sforicică și năclăite în sirop gros de trandafiri. Se mănâncă ținând capul sforicelei în mână… Sunt pe alte tablale bucăți de rahat, baclavale tucești, acadele tari, care se pun pe colivă, roșcove, poame din pere și mere uscate, stafide, apoi candel ca niște bulgări de miere întărită. Vara, braga și limonada sunt purtate în spate și în donițe ferecate frumos cu cercuri de alamă și țintuite cum se cuvine.”
În toată acea atmosferă pestriță, autentic balcanică, își face apariția un băiat mai degrabă timid, care ascunde însă, încă de pe acum, o personalitate nebănuit de puternică. „Iese acum pe poarta școalei, între mulți alții, și un alt băiețandru negricios, slăbuț, cu ochii întunecați, dar strălucitori în albul scleroticii lor delicate. Nu pare să aibă cei paisprezece ani pe care îi are. E Nicolae Bălcescu, acum în clasa a IV-a la umanioare. (…) La subsioară are un pachet de cărți și caiete legat cu sfoară. Se scotocește în buzunare și se apropie sfios de alvițarul care se ridicase bucuros de pe vine și își încuraja mușteriul. Își alege cu poftă o bucată de alviță…”
În acest moment, unul dintre băieții răi, așa cum au tot fost și vor mai fi în școlile din toate timpurile și de peste tot, pe numele lui Sotea, s-a repezit la Bălcescu pentru a-i cere „vamă”. Concesiv, acesta îi propune un târg: dacă-l roagă frumos poate o să-i dea jumătate din bucata de alviță. Sotea nici nu vrea să audă și-i revendică bucata întreagă.
„Vlăjganul întinde mâna lacom spre alviță, dar înainte de a o ajunge, cu o smucitură a brațului, fulgerătoare, Bălcescu i-a trântit chiar pumnul cu alviță între ochi. Sotea, orbit, năucit, alunecă în noroi, nepricepând ce i s-a întâmplat.”
A urmat o încăierare între cei doi, confruntare tranșată în cele din urmă în favoarea lui Bălcescu datorită intervenției lui Ion Ghica, cel care „l-a încălecat” pe Sotea, i-a înfipt mâinile în păr și a început să tragă cu putere. Prinzând din nou curaj, Bălcescu i-a mai tras lui Sotea un pumn între ochi, tot cel cu alvița, „și a fost bucuros să scape lipsindu-se de vamă”.
Ion Ghica însuși avea să evoce această pățanie, peste ani, în corespondența lui cu Vasile Alecsandri: „Odată, ieșind de la școală, apucasem drumul spre casă, luând prin scurta ulicioară care începea în poarta Colegiului Sfântu Sava, între curtea Petrescului și casa cu pridvor a egumenului grec al mănăstirii, și se sfârșea în unghiul bulevardului și a stradei Academiei, unde era de o parte, la dreapta, casa Dobrotineanului și la stânga, casa Spahiului. Poarta școalei era la câțiva pași de ușa bisericei, cam pe locul unde s-a ridicat statuia lui Lazăr. Acolo se așezau pe vine în șir, unul lângă altul, merari, simigii și bragagii cu tablele și panerele lor. (…) Un găligan de școlar, cât un bivol de mare, tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu, îl trântise la pământ și-i căra la pumni, căutând să-i ia din mână o bucată de halviță.”
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
