Unul dintre punctele de atracție culinară în anii `30 ai secolului trecut – așa-zisa perioadă interbelică – este plasat într-un loc care nu are legătură nici cu celebrele restaurante din epocă și nici măcar cu bodegile frecventate de scriitorii amatori nu doar de boemă, ci și de prețuri accesibile. Ei bine, pentru artistul care încă nu avea mașină la scară și vilă la marginea Bucureștiului (și care o ducea, fie vorba-ntre noi, cam de pe o zi pe alta), erau bune și automatele Herdan, despre care ne povestește Vlaicu Bârna în cunoscuta lui carte, Între Capșa și Corso (Editura Albatros, 2005). Despre aceste automate am mai scris la această rubrică aici.
„Cea dintâi pe care aș fi menționat-o între casele de comerț ale Bucureștilor ar fi cea pe care o vizitasem prima oară cu amici și cunoscuți din boema anilor `32-`33, automatul Herdan. În spatele unei mese protejate de o vitrină care acoperea tăvi cu feluri de mâncare, niște fete tinere, într-o uniformă verde, se grăbeau să te servească. Gagel și Herdan erau numele celor două mari fabrici de pâine care alimentau Capitala, iar automatul era o anexă a celei de-a doua, recomandat în textele de reclamă cu calificativele bun, curat, ieftin, bătea orice concurență în materie, atât prin calitate, cât și prin moderația prețului” spune Vlaicu Bârna.
Văzând o asemenea reclamă și fiind neîncrezători ca tot omul secolului XXI, care plătește uneori o avere pentru o banală friptură și o sticlă de vin la un restaurant obișnuit, mai-mai că am fi tentați să spunem, cu nostalgie, ce vremuri bune erau prin anii ăia 32-`33. Și n-ar fi total departe de adevăr, căci iată ce puteau mânca bucureștenii la prețuri modice: „Se serveau acolo câteva feluri de mâncare: friptură, pârjoale, musaca, mititei, macaroane cu brânză și pilaf de pasăre, cu garnituri de piure și cu pâine, iar ca desert o amandină sau o prăjitură cu fructe. Prețul unei porții, din oricare, invariabil, 7 lei.” Acum nu știm cât ar fi echivalentul în moneda de azi, dar orișicât, părea tentant pentru buzunarul oricărui om obișnuit.
Să vedem acum de unde puteau bucureștenii să facă rost de aceste mese care nu ni se par deloc frugale, dar în fine: „Primele două automate Herdan au fost în Blocul ARO (unde a funcționat Cinematograful Patria – n.r) și în Bulevardul Academiei, vis-à-vis de librăria Cartea Românească. Clientul își lua frugala hrană lângă niște măsuțe dimensionate pentru înălțimea statului în picioare. Ceva mai târziu, automatul Herdan își avea în Calea Victoriei, în fața Palatului Telefoanelor, o clădire cu trei nivele. La parter clientela stătea și consuma în picioare, la cele două etaje erau mese cu scaune, iar fetele în uniformă luau aici comenzi și serveau ca la restaurant”, spune mai departe Vlaicu Bârna.
Sigur că acest sistem de servire numai automat nu se mai putea numi, însă primim imediat explicația: „Numele de automat era impropriu, dar își avea originea într-o altă întreprindere care buctase cu un an înainte de sosirea mea în București. Fusese un automat după model american instalat în clădirea de sub terasa Cercului Militar (…). Acolo se proceda cu introducerea unei fise într-un aparat și apăsând pe buton se declanșa servirea mecanică a gustărilor și băuturilor afișate.”
Se cuvine să amintim și de câțiva scriitori care frecventau aceste locuri: „În acel loc își făcuseră vad boema bucureșteană și i-am auzit de multe ori pe Jebeleanu, pe Horia Groza și pe Eugen Ionescu pomenind de întâlnirile lor de la automat” povestește Vlaicu Bârna, care ne dă și o continuare în același registru gastronomic: „Noțiunea de automat a rămas, și anexa fabricii Herdan a preluat-o, asigurându-i succesul. Pentru alte gustări frugale, cu economie de timp și bani, centrul Bucureștilor mai avea câteva puncte. Era bodega Mercur din Pasajul Imobiliara, cu produse din carne, consumate în fața bufetului, în picioare, apoi bodega Dragomir Niculescu, cu vestitele pateuri cu ciuperci și bere Lowenbrau și plăcintăria Tic-Tac de pe bulevardul Elisabeta, cu porțiile ei de foetaj fin cu carne și brânză, asociate vinului negru la sfert sau pahar.”
În încheiere, ca să facem totuși o echivalare cu ce se întâmplă în prezent, trebuie să menționăm următorul pasaj: „Se putea cumpăra Le genie du christianisme (lucrarea lui Chateaubriand, nu friptura pomenită de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni – n.r.) în două volume pe prețul a două feluri de mâncare de la automatul Herdan.” Concluzia? La cât costă cărțile în ziua de azi, prețul unei mese la automatul Herdan nu mai pare așa accesibil. Pe atunci, încă, cine știe cum stăteau lucrurile?...
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
