Strămoșii noștri făceau măliga/mămăligă de mii de ani înainte de aclimatizarea plantei americane în Europa - dar din alte cerele, în special mei și hrișcă.
Porumbul ajunge în Europa fix în 1493, adus de Columb încă din prima sa călătorie peste ocean. Începe să fie cultivat în Peninsula Iberică, iar în primii ani ai secolului al XVI-lea este atestat în Castilia, Andaluzia și Catalonia. “În jurul anilui 1520 este atestat și în Portugalia. În anii următori pătrunde în sud-vestul Franței (prima atestare la Bayonne, în 1523) și în nordul Italiei (mai ales în regiunea vestică a Venețiilor, unde cultivarea sa ia avânt în anii 30 ai secolului). De aici a trecut în Panonia și Pensinsula Balcanică” (Massimo Montanari, Foamea și abundența – o istorie a alimentației în Europa, Editura Polirom 2003, colecția Construcția Europei)
Să nu vă uitați în gura lui Dinicu Golescu („Însemnările călătoriei mele”) când spune: „întâiul aducător al sămânții porumbului – Constantin Mavrocordat”. Așa cum nici cartea „De la Dragoș la Cuza Vodă, Legende Populare Românești” nu redă cu acuratețe date istorice și pune în seama lui Negru Vodă aducerea porumbului, chiar înainte să aflăm de Americi. Banul Mihai Cantacuzino, autorul al unei “Istorii a românilor” (1776) atribuie aducerea porumbului în Muntenia înaintaşului său Şerban Cantacuzino (domnie 1678-1688). “În domnia sa – spune banul – el a adus întâi în Ţara Româneasca de a semănat porumb, ce-i zic moldovenii păpuşoiu, cu care mare ajutor este ţerii, atât spre hrana norodului celui prost, cât şi spre hrana dobitoacelor, şi mai mult ajutor în vremea nerodirii grâului sau mălaiului (mei, n.m.). Mult se ajuta norodul cu această sămânţă la vreme de foamete” (Constantin C. Giurescu , Probleme controversate în istoriografia română, ed.Albatros, 1977).
Perioada este susţinută şi de topicele cucuruzi, cucuruzeni, ce apar într-un document din secolul al XVII-lea (scris la Glodeanu, în județul Buzău, datat 1662). Şi poate nu era nevoie, dar mă mai folosesc de două citate în sprijinul informaţiei de mai sus. În volumul său dedicat capitalei, Alexandru Predescu scrie „(…)Mai ales de când țăranul valah primise, în vremea lui Șerban vodă Cantacuzino, o nouă sămânță pentru mămăligă, mai bună la gust și mai sățioasă decât meiul dacic”. (Alexandru Predescu, Dâmboviță, apă dulce…, editura Albatros, 1970) Iar Vlahuţă, în Din trecutul nostru, ne vorbeşte despre străvechea mămăligă din mei: „Ele (femeile, n.r.) vedeau de casă, torceau, țeseau, creșteau copiii; bărbații, când nu erau în război, duceau la pășune hergheliile, cirezile de vite și turmele de oi, semănau în câmpiile roditoare de la poalele Carpaților grâu pentru negoț și mei pentru hrana lor – străvechea mămăligă” ( Alexandru Vlahuţă, Din trecutul nostru, Atelierele Grafice Socec & Co, Societate Anonimă, 1908) şi îl consemnează pe Cantacuzino drept descălicător (sic!) de lanuri de porumb. Prima consemnare a unei culturi de porumb din Trasilvania datează din 1611 (Istoria Transilvaniei, volumul II, Cluj Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2005 via teza de doctorat: Clujul renascentist, aspecte privind viața cotidiană în Cluj în secolul al XVI-lea și al XVII-lea, Alimentația și gastronomia, Lukacs Iosif).
“Porumbul încă din secolul al XVI-lea era cunoscut pe teritoriul regatului maghiar însă doar de pasionaţii de botanică sau de grădinărit. Dovada acestui fapt o putem găsi în menţionarea denumirilor de Frumentum marinii (grâu de mare) şi Milium indicum (grâu indian/din Indii) în dicţionarul latin-maghiar al lui Balázs Szikszai Fabricius, apărut în 1593, la Debreţin. Despre primele culturi de porumb din Transilvania aflăm din izvoare scrise la începutul secolului al XVII-lea. De exemplu, în anul 1639 a fost amintit, sub denumirea de grâu turcesc, în inventarele cetăţii Chioar. Totuşi, la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Transilvania încă nu era generalizată cultivarea porumbului. (...) În povestirile hazlii ale ardeleanului Sámuel Andrád, publicat în 1789, autorul se recomanda drept „secui cu burta lăţită de la mămăliga de hrişcă (haricska pulicka). Adică în a doua parte a secolului al XVIII-lea, în Transilvania mămăliga (puliszka) era preparată şi din alte cereale, nu doar din făină de mălai. Până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ţăranii ardeleni cultivau porumb aproape exclusiv în propriile grădini, adică în cantităţi mici. Explicaţia acestui fenomen trebuie căutată în faptul că până în a doua parte a secolului al XVIII-lea după porumb nu se plăteau dări” explică József Lukács.
În Moldova, porumbul apare pe timpul lui Constantin Duca, 1693-1695 (Radu Cristian Pandre, Cercetări privind influenţa tehnologiei şi a regimului de irigare asupra producţiei de boabe la cultura de porumb în câmpia Transilvaniei, lucrare de doctorat).
Cosmin Dragomir
foto: dreamstime
